Locuiesc la Amsterdam de zece ani, am locuit la New York – doi, la Bucureşti – 18. Pe cei mai mulţi oameni care îşi doreau să fumeze un joint i-am întîlnit la New York; pe cei mai mulţi care puteau să fumeze unul oricînd şi nu o făceau – la Amsterdam; pe cei mai mulţi care o făceau – la Bucureşti. Pe cele mai îmbietoare şi abordabile dame de companie le zăresc mereu la Amsterdam; cele mai directe şi neintimidate oferte de sex le întîlnesc la New York; pe cele mai numeroase, ofertante, mereu prezente fete, seara, la intrarea în blocul unde locuiesc – la Bucureşti.

De multe ori, faptul că locuiesc la Amsterdam stîrneşte impresia că trăiesc într-o constantă stare de mahmureală, ameţeală, euforie şi relaxare. Singurul ingredient care se identifică minunat cu Amsterdamul este relaxarea.

Nu ştiu dacă Olanda este într-adevăr ţara aceea tolerantă şi liberală, însă Amsterdamul bifează asta cu brio. Acolo, relaxarea e la loc de cinste, şi să nu fii liber este singurul fapt interzis. Şi la Amsterdam se dau amenzi, sînt legi, e poliţie (de obicei, pe cai cărora e interzis să le dai zahăr şi morcovi, dar ai voie să-i mîngîi dacă sînt în pauză). Şi la Amsterdam e interzis să claxonezi după 10 seara, să îţi pictezi casa roz pentru că aşa îţi vine, să parchezi maşina pe trotuar, ba chiar şi pe stradă, de multe ori, să îţi plimbi cîinele neţinut în lesă, să arunci gunoiul în altă zi şi alt loc decît cel indicat.

Sigur că la Amsterdam se fumează. Drogurile soft, însă, nu sînt legale în Olanda, nici la Amsterdam. Ele sînt gedoogd, un fel de tolerare strict definită în lege. Nu ai voie să îţi cumperi iarba, de unde ţi se nazăre; dacă o faci, poţi să fii amendat şi chiar pedepsit. Nu ai voie nici să le scoţi din ţară (de aceea, la mine acasă e un sertar special, cu punguţe simpatice, fiecare cu numele proprietarului pe ea. La revenire, aşteaptă relaxate).

Însă nu asta contează cel mai mult la Amsterdam, cred. Ceea ce contează acolo e ca fiecare cetăţean, în toate spaţiile oraşului, să se poată simţi liber. Iar acest „să te simţi liber“ e un lucru asumat şi trăit de toţi, în cele mai mici gesturi: de la poliţistul care îţi zîmbeşte de pe cal (şi cînd îţi dă amenda), la tineri şi bătrîni – cei pe bicicletă sau pe jos, în maşini sau în bărci, acasă şi pe stradă, la teatru şi la piaţă, peste tot, lumea respiră un aer degajat. La Amsterdam, singura treabă care ar trebui interzisă este ploaia, iar singura stare pe care ţi-o lasă oraşul este că rămîi interzis de cît de armonios pare să decurgă totul.


* „I Amsterdam“ este motto-ul oraşului. Campania publicitară a oraşului şi a primăriei îi îndeamnă pe toţi locuitorii şi vizitatorii să se identifice cu spiritul oraşului.

Anca Fronescu este traducătoare. A iniţiat languages4literature.com, o platformă prin care vrea să promoveze cultura românească în străinătate.

Foto: L. Muntean