ICR insultat pentru performanţă

Publicat în Dilema Veche nr. 436 din 21-27 iunie 2012
ICR insultat pentru performanţă jpeg

Datorită lui Horia-Roman Patapievici şi echipei lui, Institutul Cultural Român a fost timp de aproape opt ani o excepţie tonică în peisajul românesc. A fost o instituţie izbutită, o izbîndă instituţională. Cu un program limpede, pus în aplicare prin metode eficace, ICR a funcţionat la nivelul cel mai bun al instituţiilor culturale europene. Nu a înfăţişat România în lume cu ţipurituri festive de tip „Cîntarea României“ sau cu mici acţiuni de provincialism duios. Nu i-a improvizat un chip onorabil trimiţînd în grabă la manifestările din străinătate cîte unul, doi oameni de valoare, cîte o trupă de teatru de prestigiu. ICR a produs un solid cadru instituţional în care orice iniţiativă de calitate a fost susţinută, a fost încurajată. Evenimente artistice de vîrf, traduceri masive de literatură românească, dezbateri cu participarea unor personalităţi europene, întîlniri academice internaţionale, dar şi festivaluri care, în mici oraşe, au pus comunitatea locală într-un prietenos contact cu fantezia oamenilor de spectacol români – toate acestea au fost chipul României pe care ICR l-a dus în străinătate.

„L-a dus“ nu e termenul potrivit. ICR a construit un cadru instituţional în care cultura românească a putut funcţiona în mod european, devenind un interlocutor firesc al celorlalţi europeni, un partener valabil, preţuit. Programul ICR nu prevedea ca actorii culturali români să iasă doar la rampă şi să producă imagine avantajoasă pentru ţară. ICR a susţinut în mod special acele proiecte care făceau legături de durată cu excelenţa din celelalte ţări, care participau colegial la mediile internaţionale de cultură, care aveau acelaşi puls cu ele.
Iată de ce anumite proiecte i-au putut deranja pe unii români adormiţi în naţional-triumfalism. Iată de ce Institutele Culturale europene au recunoscut în ICR un partener distins şi l-au ales pe Horia-Roman Patapievici vicepreşedinte al Reţelei lor (European Union National Institutes for Culture) în 2008-2010, ICR aflîndu-se în anul următor la preşedinţia acestui organism european. Dincolo de stricta administraţie, există între ICR şi celelalte Institute Culturale o legătură de amiciţie profesională, conştiinţa unui efort comun. ICR nu a făcut doar cunoscută cultura română în străinătate. ICR a contribuit, instituţional, la respiraţia culturală europeană.

Cum au reuşit Horia-Roman Patapievici şi echipa de conducere a ICR această performanţă? Prin refuzul programatic de a promova o cultură dirijată de stat. Prin hotărîrea cu care au slujit competiţia culturală, deschisă întregii oferte româneşti. Prin transparenţa proceselor de aplicare şi de selectare a proiectelor, unde nu ICR decide, ci un board de specialişti. Preşedintele ICR a expus acest program şi rezultatele lui de pînă acum într-un masiv document, care poate servi drept manual de administrare a culturii într-un regim democratic (de tip liberal, nu USL). E un document care nu se mulţumeşte să raporteze riguros acţiunile ICR, ci analizează răspunsul instituţiilor şi al societăţii româneşti la aceste acţiuni, fiind astfel un instrument util pentru a judeca, măcar în parte, gradul de maturitate pe care democraţia l-a căpătat în România.

La ICR, Horia-Roman Patapievici nu a făcut decît să pună în practică instituţională o temă pe care a pledat-o în scrierile lui: anume că modernitatea se caracterizează prin liberul schimb al bunurilor şi că, în consecinţă, o cultură modernă autentică şi sănătoasă nu poate creşte decît acolo unde există o piaţă liberă a ideilor şi a bunurilor culturale. ICR a fost construit ca un instrument instituţional pentru acest tip de cultură. ICR a militat împotriva politizării culturii.

Aşa încît, acuzaţia cu care premierul Victor Ponta a tratat ICR-ul şi pe Horia-Roman Patapievici este – „pe fond“ – o gafă penibilă, compromiţătoare pentru enunţătorul ei. S-ar zice că premierul (şi Parlamentul) habar n-au ce e cu această instituţie naţională care asigură chipul României în lume. Dar e mai verosimil că dl Ponta a vrut să-şi încerce puterile de mic autoritar, declarînd albul ce-a mai limpede negreală. Asta e tactica de căpetenie în cursurile de calomnie şi de cinism politic. Nu cu o minciună parţială, nu o acuzaţie cît de cît verosimilă e de atacat în modul cel mai distructiv adversarul, ci cu o acuzaţie integral falsă, punîndu-i în cîrcă opusul stării de fapt. Numai că ce atacă astfel dl Ponta este imaginea culturală a României, sprijinită de ICR prin ani de efort şi creativitate. H.-R. Patapievici şi-a împlinit munca şi proiectul. A demonstrat cum se poate construi o instituţie culturală eficace, dinamică, de prestigiu european. Colegii străini, colaboratorii români, publicul îi recunosc aceste calităţi.

Cît despre „patrioticul“ gest al premierului, oricine poate citi care îi e ţinta. Subminarea ICR nu e, pentru dl Ponta, decît o piesă, printre altele, din răfuiala cu preşedintele Băsescu. Acesta n-a avut la ICR decît preşedinţia onorifică. Meritul său s-a rezumat la numirea lui H.-R. Patapievici şi la faptul că nu s-a amestecat în treburile Institutului. Dar pentru adversarii politici, ICR e o instituţie de smuls din mîinile lui Băsescu, chiar cu preţul – neînsemnat pentru ei – al distrugerii unei importante reuşite româneşti.

Oamenii de cultură, societatea civilă protestează împotriva acestui prea grosolan abuz, care, tocmai el, reprezintă o tentativă de politizare măruntă, provincială a culturii. Circulă pe Internet, printre alte proteste, o petiţie de contestare a Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului cu privire la funcţionarea Institutului Cultural Român (http://www.petitieonline.ro/petitie /28379058). Ea cere anularea Ordonanţei de Urgenţă, menţinerea legii actuale de funcţionare a ICR, deschiderea unei dezbateri publice înainte de a se întreprinde orice schimbări structurale în organizarea ICR. Dl Ponta şi-ar mai putea repara gafa luînd act de calitatea instituţiei pe care o subminează, de protestele societăţii civile, de reacţiile intelectualilor din ţară şi din străinătate. Ar arăta astfel că îi pasă întrucîtva de prestigiul internaţional al României şi de bunăstarea culturii româneşti.

Anca Manolescu este cercetător în domeniul antropologiei religioase şi doctor în filozofie. Cea mai recentă carte publicată: Nicolas de Cues ou l’autre modernité, Paris, L’Harmattan, 2010. 

Foto: L. Muntean / Imagine de la protestul papioanelor, de luni, 18 iunie 2012

 Emisiunea "Punerea pe gînduri" din 21 iunie 2012, la RFI România, cu Otilia Nuţu şi Mircea Vasilescu. Prin telefon a intervenit Cristi Puiu. Au fost difuzate fragmente înregistrate cu Horia-Roman Patapievici, preşedintele ICR, şi senatorul Puiu Haşotti.

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Nu suntem egali în fața bolilor: care sunt românii care nu vor plăti suprataxă pe concediu medical
Politicienii și-au făcut calculele și au decis că nu suntem egali în fața bolilor. Mai exact, PSD și PNL lucrează la o ordonanță de urgență prin care încearcă să elimine supraimpozitarea concediilor medicale doar în cazul anumitor pacienți
image
„Lâna de aur”, cel mai scump material textil natural din lume. Firul de Vicuña se vinde la gram, la fel ca aurul
Firul de Vicuña, recoltat o dată la doi sau trei ani în cantități limitate, se distinge ca fiind cel mai rar și scump fir din lume. Cu o grosime de 12 microni, comparabilă cu cea a aurului, este comercializat la gramaj, se vinde la prețuri exorbitante și presupune un proces de producție meticulos.
image
Decizie radicală pentru „Tesla de Cluj”. „Dacă ziceam că e produsă în Elveția, clienții ar fi sărit s-o cumpere cu 450.000 de euro”
Echipa proiectului a luat o decizie importantă: va regândi „Tesla de Cluj” într-o variantă mult mai ieftină. „Probabil că dacă ziceam că mașina este produsă în Elveția, clienții ar fi sărit să o cumpere cu 450.000 de euro”, susține Florin Dehelean, unul dintre investitori

HIstoria.ro

image
Cum percepea aristocrația britanică societatea românească de la 1914?
Fondatori ai influentului Comitet Balcanic de la Londra, frații Noel și Charles Buxton călătoresc prin Balcani, în toamna anului 1914, într-o misiune diplomatică neoficială, menită să atragă țările neutre din regiune de partea Antantei.
image
Istoricul Maurizio Serra: „A înțelege modul de funcționare a dictaturii ne ajută să o evităm” / INTERVIU
Publicată în limba franceză în 2021, biografia lui Mussolini scrisă de istoricul Maurizio Serra, membru al Academiei Franceze, a fost considerată un eveniment literar şi istoric.
image
Procesul „Numai o guriță”, o noutate pentru justiția română la început de secol XX
În primăvara anului 1912, pictorul Gore Mircescu îl aducea în fața justiției pe librarul Constantin Sfetea, pe motivul reproducerii neautorizate a uneia din lucrările sale – „Numai o guriță” – pe care cel din urmă o folosise la ilustrarea unor cărți poștale.