Înainte să fi intrat vreodată în cinematograf, am auzit această propoziţie rostită pe un ton glumeţ de către bunica mea cînd îşi petrecea musafirii către ieşire. Tîrziu, după ce intrasem deja de multe ori în cinema, am aflat că era un îndemn al plasatoarelor cinematografelor aflate pe Bulevardul Elisabeta, în perioada interbelică, adresat puhoiului de spectatori care ieşea de la film, pentru a nu se intersecta cu puhoiul de spectatori care dădea buzna la următoarea proiecţie. Îmi şi imaginez tot Bulevardul Elisabeta plin de domniţe simandicoase şi domni eleganţi cu zîmbete largi şi priviri galeşe, cu chef de romanţuri sofisticate şi cu replici tăioase în vîrful limbii, aşa ca în filmele lui Ernst Lubitsch.

Chiar dacă sună ca dintr-o poveste romanţată, primul meu film la cinema a fost Bluebeards’s Eighth Wife, comedia lui Lubitsch, cu Claudette Colbert şi Gary Cooper, de care, evident, m-am îndrăgostit, primul din tripleta clasică şi inimitabilă din care mai fac parte Cary Grant şi Gregory Peck. Numai că lucrurile s-au mai schimbat între timp, puhoaiele s-au risipit în faţa televizoarelor, iar la Cinematecă, erau douăzeci de oameni, nostalgici ai Sărindarului, cu nepoţii de mînă. În prezent, ieşirea din cinema se face prin mall.

Masculin Feminin

În À bout de souffle (1960) al lui Jean-Luc Godard, personajul lui Jean-Paul Belmondo îşi trece degetul mare peste buze, gest pe care îl împrumută de la personajul interpretat de Humphrey Bogart în The Maltese Falcon (1941), film pe care Michel îl vede împreună cu Patricia. Proximitatea starului filmului noir (fie doar din afişe şi de pe ecran) şi acest imitatatio Hollywood se înscriu în acelaşi tipar al asumării fără rest a ficţiunii în realitate, acolo unde realitatea este sărăcită de neputinţe şi limite, ajutată de veşnica şi clasica tentaţie a escapismului. În 1924, Buster Keaton realiza o capodoperă a filmului mut şi o piesă estetică şi ludică care poate concura cu magia lui Georges Méliès, de pildă, chiar dacă sînt artişti cu convenţii diferite. Sherlock, Jr. explorează şi exploatează fantastic lumea de dincolo de ecran, lumea pe care o vedem cu alţi ochi, lumea în care eroii principali sîntem noi înşine, o perspectivă care se construieşte, e drept, cu lumina stinsă, dar în care se vede varianta noastră îmbunătăţită. Visătorul proiecţionist dintr-un cinematograf, care fantazează la ideea de a deveni detectiv, adoarme la locul de muncă şi se trezeşte tam-nisam într-o sumă de secvenţe cinematografice proiectate pe ecran, în care, bineînţeles, este eroul central.

Perspectiva masculină a spectatorului este a omului care acţionează dincolo de lumea reală, acolo unde posibilitatea de a schimba regula şi sensul îi aparţin exclusiv, fie că este vorba despre o reverie nevinovată, fie despre asumarea unei identităţi.

Pentru nefericita tînără din filmul lui Woody Allen, The Purple Rose of Cairo (1985), cinema-ul are un alt efect, atunci cînd, în vremea Marii Depresii, rămasă fără loc de muncă şi cu o viaţă domestică imposibilă, ajunge să meargă la film ca la serviciu. După mai multe vizionări ale aceluiaşi film, juna reuşeşte să forţeze realitatea şi să-şi ocupe viaţa cu ficţiunea de pe ecran, mai precis, personajul principal intră în viaţa ei, dar cu limitele date de scenariu şi doar cu direcţiile pe care le primeşte de la regizor.

Poate că nu este o regulă ca reacţia în faţa ficţiunii cinematografice să se întîmple ca în cazurile de mai sus, ca bărbatul-spectator să fie absorbit integral de ficţiunea în care el conduce spectacolul, iar femeia-spectator să sustragă din ficţiune şi să acopere golurile sau greşelile din realitate. Cu siguranţă însă, toţi vrem ca, măcar din cînd în cînd, să avem o viaţă ca-n filme.

Emoţii de consum

Pentru foarte mulţi cinefili, atunci cînd vine vorba despre pasiunea pentru cinema, memoria afectivă rosteşte supraevaluat, totuşi, un singur titlu, Cinema Paradiso (1988), al lui Giuseppe Tornatore. Povestea regizorului, în copilărie ajutorul de nădejde al unui proiecţionist într-un cinematograf de sat, a revărsat valuri de emoţii, aşa cum nu vor reuşi, de pildă, recentele producţii Hugo, al lui Martin Scorsese, şi The Artist, al lui Michel Hazanavicius. Sigur că balanţa popularităţii înclină către filmul lui Tornatore, pentru că, în fapt, emoţiile nu vin neapărat din declaraţia de dragoste pentru cinema, ci, mai degrabă, din poveştile care dau din rîs în plîns, din melodrame şi săruturi interzise, din pricina copilului-erou. Poveştile cinematografice, extrem de diferite, ale americanului despre magicianul francez şi ale francezului despre miturile Hollywoodului, nu ajung să atingă cota popularităţii. Dacă citim box-office-ul ca pe un raport statistic, constatăm numărul mic de spectatori care mai sînt încă iubitori de cinema. Faptul că există consumatori de filme nu înseamnă că toţi sînt îndrăgostiţi de cinema (fie el din anii ’30 sau din anii ’90). Poate părea trivial sau snob, dar pentru ca cinema-ul să fie iubit din nou, ieşirea ar trebui făcută prin Sărindar, şi nu pe la McDonald’s. 

Ileana Bîrsan este editorul paginilor de film la revista BeWhere.

Foto: Claudiu Popescu