...şi realizaţi că nu sînteţi/nu sîntem cu nimic mai prejos de orice alt cetăţean al Europei, oricare alt european, şi că, dacă Bruxelles simbolizează Uniunea Europeană, la fel de bine o simbolizează şi Bucureştiul. Sau Alba Iulia. Provincialismul este o stare de spirit negativă, reductoare, neavînd nici o legătură cu identitatea naţională sau imaginea pe care o oferim în lume. Cu mîndria de a fi sau nu români, maghiari, saşi, romi... Într-o lume din ce în ce mai globalizată, în care distanţele nu mai înseamnă aproape nimic, iar anii se parcurg cu viteza luminii, pare din ce în ce mai logic ca bătaia unui fluture la Paris să fie simţită în România, sau ca un gînd încolţit la Bucureşti să genereze entuziasm şi curaj aiurea, la Stockholm sau la Londra.

Este suficient doar ca această evidenţă să înceteze să mai fie un deziderat, să devină un sentiment, un sentiment natural, logic, firesc, evident. La fel de evident cum ar fi faptul că, indiferent unde ne aflăm, sîntem cu toţii europeni, chiar dacă deocamdată nici un paşaport sau nici o constituţie nu o proclamă: ce-ar fi dacă, de exemplu, am începe noi? De ce nu? Nici un tratat european nu alocă privilegiul ideilor geniale doar statelor fondatoare ale Uniunii, nici o instituţie nu ne împiedică să avem idei. Este suficient – spunea anul trecut, la acelaşi festival, comisarul european pentru Agricultură, Dacian Cioloş – să nu te mai gîndeşti tot timpul că eşti român şi că cine ştie cum te privesc ceilalţi. E suficient să ai încredere că eşti stăpîn pe ceea ce faci şi că nu eşti cu nimic mai prejos decît... ceilalţi. Întocmai.

Dacă nu ar fi fost tema dezbaterii din acest an a celei de-a treia ediţii a Festivalului Dilema veche, de la Alba Iulia, ar fi fost o bună temă la bacalaureatul de filozofie. Eventual cu semnul întrebării. Recunoaşteţi! Parcurgeţi sumarul celor trei zile de festival: nici unul din evenimente nu poartă acest titlu – „noi sîntem ceilalţi“, şi nimic din ce se întîmplă nu face referinţă la NOI sau la ALŢII. Totuşi, toate evenimentele, dezbaterile, oamenii care vor fi prezenţi, români sau străini, copii sau adulţi, muzică, teatru, poezie, lecturi, dezbateri par a fi nuclee care se împletesc într-un fantastic patchwork. Noi, împreună, sîntem toţi. Devenim pe neaşteptate ceilalţi.

Dacă nu aş fi ştiut cum ne-a venit ideea temei, aş fi zis, şi eu, „cum adică?“ E suficient oare să merg la Alba, ca să pricep? Sau e suficient să-mi deschid mintea şi să încetez să vreau să fiu acceptat de toţi ceilalţi? Ei bine, povestea e simplă, minunată, la marele fix. Într-o seară de iarnă, la Paris, Corina Şuteu, fosta directoare a ICR New York, specialistă în management şi politici culturale, şi Lucian Sîrb, directorul Euronews, au dezbătut, în faţa unei audienţe internaţionale, despre „România, între trecut şi prezent“. Ocazia era dată de finalul unei expoziţii de artă plastică românească – Adrian Ghenie, Ion Grigorescu, Ciprian Mureşan, Şerban Savu, Mircea Suciu, Sergiu Toma, Ioana Bătrânu, Bogdan Vlăduţă, Dan Beudean, Mihuţ Boşcu Kafchin, Geta Brătescu, Simon Cantemir Hauşi, Oana Fărcaş... – în spaţiul Vuitton, Champs-Elysées. Ireală era deja prezenţa artiştilor clujeni, în majoritate, de la Fabrica de Pensule, la Paris, în acest spaţiu pretenţios, însă ireale au fost şi discuţiile. Vîrste ale artei româneşti, Dan Perjovschi şi Milan Kundera, turci care nu înţeleg cum de un Lucian Sîrb permite televiziunii pe care o conduce să difuzeze ştiri negative despre România (Dilema veche, „Zodii simbolice“).

La final, aveam doar un gînd în minte, românii de azi, cei din generaţia care a dat importanţii expozanţi din Paris, aparţin reţelelor, nu cochiliei naţionale. Iar România, aşa cum spunea Sîrb, este o imensă „newsroom“. Pe stradă, iau telefonul portabil şi-i trimit un SMS lui Mircea Vasilescu (cred, sau un e-mail): „Am un titlu de dezbatere pentru festival! – «Noi şi ceilalţi!»“ Mircea, fericit, răspunde: „Noi am avut o reuniune de lucru astă-seară, pentru festival, şi ne-am oprit la «Ceilalţi şi noi!»“ Ei bine, nu ştiu cine a fost corespondentul meu telepatic în seara aceea (intenţionez să aflu la Alba Iulia!), dar această fantastică potrivire ne-a convins. Cînd la Bucureşti şi la Paris se gîndeşte la fel, nu poate fi doar o coincidenţă.

Cum devenim ceilalţi

Dincolo de hazarduri şi întîmplări care ne construiesc viaţa şi ne influenţează deciziile, „Noi şi ceilalţi“ nu este o temă uşoară pentru un festival, şi nici un subiect de luat în derîdere. Este unul din complexele poporului român şi unul din marile sale defecte – dacă pot spune aşa. Probabil că, dacă aş mai fi avut un cuvînt de spus, aş fi propus ceva de genul „cum devenim ceilalţi“, într-atît mi se pare de complicat pentru români să accepte odată ideea că cochilia naţională nu mai este o stare de spirit pentru un popor al secolului XXI. Andrei Pleşu o spunea şi el, recent, într-un articol publicat pe site-ul Adevărul: în lume sînt dezbătute subiecte serioase, au loc evenimente importante, noi ne complacem în subiectele noastre atît de limitate, de româno-româneşti. Cu cîţiva ani în urmă, directorul adjunct al El País, Xavier Vidal-Foch, spunea şi el că ceea ce reproşează presei din ţările din Est este faptul că scriu ca şi cum ar scrie doar pentru publicul autohton, refuză să realizeze că deja limbile popoarelor din Est sînt cunoscute, vorbite, există traducători, iar ziarele şi revistele circulă datorită Internetului. Reţelele sociale, Facebook în ocurenţă, permit difuzarea unor informaţii care nu mai au bariere lingvistice sau frontiere geografice: am aflat, de curînd, că Alba Iulia are un superb parc dendrologic şi că Catedrala Catolică este mai veche decît Notre Dame din Paris! Ei, parizienii, ar trebui să-i invidieze pe locuitorii Albei, nu românii pe ei. Deci, nu este o temă uşoară, dar este o temă generoasă.

În primul rînd, pentru că elimină lejera discriminare indusă de un „noi şi ceilalţi“. Sîntem ceea ce sînt ceilalţi, ceilalţi europeni, în ocurenţă, pentru că împreună participăm la o aventură superbă, unică, în care fiecare popor are dramul lui esenţial, vital, de importanţă. Şi pentru că ceea ce afectează pe unii îi afectează, foarte camusian, pe toţi.

Apoi, pentru că ne obligă să înţelegem că a ne rezuma, în ceea ce priveşte imaginea noastră, doar la oglinda pe care o reprezintă ceilalţi, este împotriva ordinii fireşti a lucrurilor. Oglinda celorlalţi are argumente în realitatea pe care noi o desenăm în mod cotidian, avem o responsabilitate în felul în care o înţelegea Emmanuel Levinas. Este absurd deci să ne enervăm sau să ni se umfle mămăliga: trebuie să judecăm la rece şi să construim cu ceilalţi. Ochiul străinului îţi arată ceea ce tu nu vezi. Tu te vezi într-un fel, dar grupul social în care tu vrei să îţi proiectezi o imagine te vede altfel. Soluţia este să iei la rece ceea ce ţi se răspunde ca răsfrîngere şi să încerci să construieşti împreună cu celălalt.

În al treilea rînd, pentru că nici un popor din lume nu este doar o ancoră singuratică într-o mare indiferentă. Şi nici un individ nu este dat, de la naştere, într-o schemă bine stabilită şi pe un traseu adjudecat imuabil. De aceea se şi spune, biblic, că nu trebuie să judeci pe cineva după cele spuse sau făcute colateral, ci punctual, pe ceea ce spune şi face pe un anumit subiect. Sîntem, şi o spuneam deja anul trecut la Alba Iulia (aspect care mă face să realizez că Festivalul Dilema veche creşte şi se îmbogăţeşte în consonanţă cu celelalte mari festivaluri europene, internaţionale, de exemplu, din ceea ce „plantează“ în anii precedenţi), o sumă de identităţi, de singurătăţi, un creuzet al tuturor întîlnirilor pe care le avem în viaţă, al oamenilor cu care ne intersectăm, al celor care ne fac rău sau al celor care ne fac bine. Teoria lui Amin Maalouf din Identités meurtrières (Livre de poche, 2001). Depinde doar de noi să le asimilăm într-un sens bun sau să ne lăsăm anihilaţi. Noi sîntem ceilalţi, deci, inclusiv „străinul“ din noi, cel încă nedescoperit, dar latent, permanent, sigur, Tărîmul Făgăduinţei. Pe care trebuie să-l şi găsim, dar şi să-l acceptăm.

În sfîşit, povestea aceasta cu „noi sîntem ceilalţi“ nu trebuie aplicată doar românilor, foarte mîndri din fire, foarte suspicioşi şi gata mereu să spună că sînt nedreptăţiţi şi neînţeleşi. Aşa este, dar să ştiţi că şi ceilalţi au problemele lor, hibele lor, defectele lor, şi tema asta li se aplică şi lor. Şi Ei trebuie să înţeleagă că sînt Noi. Asta-i vestea bună.

Haideţi la Alba! 

Iulia Badea-Guéritée este jurnalistă la Courrier International, Paris.

Foto: L. Muntean