Cînd aţi scris Jurnalul de la Păltiniş, v-aţi gîndit vreun moment că va deveni o carte de succes?

Nu ştiu dacă mă puteţi crede. Nu m-am gîndit nici la succes, nici la insucces, pentru că nu am scris Jurnalul cu gîndul la publicarea lui în imediat, ci la urgenţa consemnării experienţei în care eram prins. Ştiam că, dacă nu voi pune pe hîrtie, la capătul fiecărei zile, ceea ce trăiam la Păltiniş, tot ce se petrecuse acolo va dispărea, pur şi simplu. Ideea că, din lene, aş putea condamna la nefiinţă ceva cu totul ieşit din comun a fost motorul Jurnalului. Scriam oarecum sub spaimă şi urgenţă. Mi-era pur şi simplu frică să nu ajung să dau cîndva socoteală pentru o pierdere iremediabilă. Important era doar să ştiu că povestea unică la care fusesem părtaş şi martor a fost depozitată „undeva“. Împărtăşirea ei (publicarea, adică) îmi apărea, în timpul scrierii, secundară. Era pentru un „mai tîrziu“ nedefinit.

Şi ce-aţi simţit odată ce „v-aţi îndeplinit sarcina“?

Cînd am încheiat, m-a cuprins o mare linişte. La sfîrşitul lui 1981 (trebuia să plec în Germania şi totul s-a încheiat de la sine), am realizat că aveam „în sertar“ consemnarea unei experienţe ieşite din comun, dacă nu chiar unice, dar nu mi-a trecut prin cap nici o clipă că, în vremurile acelea, aşa ceva ar fi publicabil. În nici un caz nu am scris cartea cu gîndul că o voi da la tipar. Întîmplarea a făcut că, înaintea plecării, mi-am petrecut o vacanţă împreună cu Sorin Mărculescu, care era redactor la Cartea Românească. Fără un gînd anume, i-am lăsat un exemplar la lectură. Tot ce-a urmat i se datorează. Publicarea cărţii şi succesul ei m-au luat total pe nepregătite. Au venit peste mine ca o avalanşă. Cartea tipărită a explodat ca o bombă în liniştea şi desprinderea de lume în care trăiam la Heidelberg. Din „vuietul“ născut în jurul cărţii a luat naştere Epistolarul şi el este, într-un fel, măsura succesului de care vorbiţi.

În afară de Sorin Mărculescu, a mai citit cineva Jurnalul înaintea apariţiei lui?

În ţară, nimeni. Dar luasem cu mine un exemplar dactilografiat. Sosit la Heidelberg, am făcut o copie, care a ajuns la Monica Lovinescu şi la Virgil Ierunca, apoi la Cioran. Reacţia lui Cioran după lectură este consemnată într-o scrisoare de la sfîrşitul lui 1982, publicată în Epistolar. Îl uimise atemporalitatea poveştii. (Vă amintiţi, poate: „Un străin care ar citi Jurnalul ar putea crede că, în anii aceia, oamenii din România nu făceau altceva decît să se piardă în meditaţii atemporale...“) Toţi trei, citind, i-au prevestit cărţii „un mare viitor“, care plutea însă într-o firească incertitudine. Nici unul dintre noi nu a crezut că Jurnalul ar fi putut trece de „avizul“ (cenzura) Consiliului pentru Cultură şi Educaţie Socialistă din România acelor ani.

Cînd aţi scris Jurnalul, v-aţi gîndit că unele pasaje s-ar putea să nu treacă de cenzură? V-aţi „autocenzurat“?

Tocmai asta vă spuneam mai înainte: cartea a fost scrisă într-o libertate totală, adică eliberată de proiectul publicării. Netrebuind să trag cu ochiul la publicul imediat şi la pragmatica actului publicării în condiţiile de atunci, nu aveam de ce să mă autocenzurez. Am avut, scriind, psihologia cuiva care are „de dat seama“ şi atît. Tot ce mă interesa era să pot reda senzaţia de extraordinar a ceea ce trăiam acolo.

Nu e paradoxal că o carte de acest tip a devenit (şi) bestseller şi se vinde bine în continuare, după 30 de ani? Cum vă explicaţi?

A explicat lucrul ăsta Cătălin Cioabă, într-un text pe care l-a scris recent despre actualitatea cărţii. „Teza“ fundamentală a „învăţăturii“ lui Noica este exprimată de el însuşi în Jurnal, într-o propoziţie care sună aproximativ aşa: „Orice infern este suportabil, dacă paradisul culturii este cu putinţă.“ Cînd cartea a apărut, în 1983, cei care au citit-o raportau infernul la istoria pe care o trăiau atunci. Iar infernul acelei istorii era atît de „infernal“, încît, pe fundalul lui, caracterul paradisiac al culturii apărea cu o forţă sporită.

Dar astăzi? Pe ce fundal mai apare în prezent „paradisul culturii“?

Cine spune că, odată ieşiţi din comunism, oamenii au pierdut definitiv imaginea infernului? Istoria nu face decît să înteţească, uneori, flacăra infernului. Să nu uităm însă că infernul e partea de umbră care însoţeşte permanent condiţia umană. Care individ, cît de cît lucid, poate emite pretenţia că s-a instalat în existenţă eludînd infernul? Că nu încearcă, de atîtea ori în viaţă, să evadeze din el? Animalele nu sînt nici fericite, nici nefericite, pentru că trăiesc dincoace de infern şi paradis. În schimb, „muritorii“ sînt de la bun început locatari ai infernului. Ei vor căuta pînă la sfîrşitul timpurilor soluţii de evadare din teroarea lui „aici“.  

Şi credeţi că evadarea se face prin „cultură“?

Credinţa lui Noica era că orice om se poate salva din infernul lui, atîta vreme cît poate recurge la fructele sublime care atîrnă în arborii paradisului culturii. Totul e să ştii că ei există şi să faci efortul de a le culege fructele. Există un acces oarecum garantat la paradis: recursul la produsele sublime ale speciei umane. Or, acestea ne sînt oferite în permanenţă de viaţa năvalnică a spiritului care leagă generaţiile între ele şi pe care, în mod convenţional, o numim „cultură“. Omul nu poate fi fericit decît iubind: fie fiinţe în carne şi oase, fie fiinţele spectrale, fabricate din spirit, pe care ni le-au dăruit exemplarele cele mai de soi ale omenirii. Chiar şi a te bucura de splendoarea naturii – de pildă, de liniştea de pe culmile munţilor – este un produs al culturii, căci trimite la filtrele spirituale ale celor care s-au bucurat „exemplar“ şi pe care, ştiind sau nu, noi îi imităm. La acestea trimite Jurnalul. Am să „vulgarizez“ lucrurile, propunînd un experiment: după ce ne năclăim creierul zapînd două ore la televizor, să citim o pagină dintr-o carte bună. Vom avea o vagă imagine despre cum arată începutul evadării din subexistenţa noastră cotidiană.

Ştefan Augustin Doinaş observa, într-un comentariu despre Jurnalul de la Păltiniş publicat în România literară după apariţia primei ediţii, că scriitura dvs. are „emoţia ideii“ şi că sînteţi „un prozator excepţional al comportamentului omului care întîlneşte Ideea“. Cîteva dintre cărţile dvs. recente (de la Uşa interzisă încoace) au fost caracterizate tot aşa, ca „proză de idei“. Privind în urmă, se poate spune că Jurnalul de la Păltiniş a deschis drumul unui stil propriu, a fost cartea care anunţa un „program“?

Sigur este că a fost cartea despărţirii mele de Noica şi de filozofia tehnică, „de aparat“. El aştepta de la mine o carte care să marcheze o nouă etapă a mersului meu spre „concept“, şi s-a pomenit cu o carte de literatură, al cărei personaj principal era.

În Dragul meu turnător apar şi episoadele de „urmărire informativă“ de la Păltiniş. Pe vremea aceea, ştiaţi sau bănuiaţi că vizitele dvs. la Noica sînt supravegheate?

Nu, nu ştiam decît la nivelul unei „rumori a supravegherii“. De pildă, toată lumea se gîndea că o convorbire telefonică poate fi ascultată. Dar nimeni nu avea imaginea concretă a supravegherii. Nu ne imaginam nici că minuscula cameră a lui Noica de opt metri pătraţi este înţesată de microfoane, nici că puteam fi umăriţi pe un drum de pădure sau într-un luminiş la Şanta. A fost o binefacere că nu ştiam. Cînd l-am auzit pe Emil Hurezeanu, într-o emisiune la Europa Liberă, spunînd că a preferat să plece din ţară, în loc să rămînă să se plimbe, ca păltinişenii, într-un ţarc supravegheat de Securitate, mi s-a părut că exagerează. Din păcate, s-a dovedit că el avea dreptate. Dar asta nu schimbă nimic din ce s-a întîmplat acolo. Ca să zic aşa, noi ne-am făcut treaba, cu supraveghere cu tot.

Referindu-se la cei care „rescriu“ istoria şi văd în întîlnirile de la Păltiniş o „manevră“, iar în Constantin Noica – un „colaborator“ al regimului, dl Andrei Pleşu evocă puritatea acelor momente: „Nimeni nu-mi va lua din inimă zăpezile Păltinişului, amestecul de sărăcie şi exaltare al întîlnirilor de-acolo, experienţa de bunătate şi de nobleţe pe care spiritul acelui loc a făcut-o posibilă. Nimeni.“ Dumneavoastră cum vă raportaţi la „contestările“ de care a avut parte Jurnalul de la Păltiniş după 1990?

În trei feluri. Mai întîi, mi se pare firesc ca, în bogăţia de oferte culturale care au apărut după 1990, opţiunile şi gusturile să se multiplice şi să apară „sastiselile“ faţă de focalizarea pe un unic model cultural. Ar fi fost monoton şi sărăcăcios să o ţinem langa cu „Păltinişul“, rezumat la cîteva reţete culturale, nu întotdeauna incontestabile. În al doilea rînd, mi se pare nefiresc (şi urît) să ataci un model cultural nu pentru că ai ceva să-i opui, ci pentru că vrei să te răfuieşti cu oamenii care şi-au legat numele de el. Miza contestărilor Jurnalului nu a fost niciodată, în aceste două decenii, Noica însuşi şi modelul lui „paideic“. Nici unul dintre combatanţi nu dă vreun semn că l-a citit sau l-a înţeles pe Noica. Răfuiala a fost piezişă: a fost scoasă la lumină tinereţea politică a unui mort, pentru a-i compromite pe discipolii vii ai acestuia. Sofismul grosolan, în acest caz, este că nimeni dintre cei vizaţi de „terfelitorii de profesie“ nu a devenit „discipol al lui Noica“ pe considerente politice (toţi i-au repudiat opţiunile din interbelic şi rapsodicele alunecări de picior din anii ’80, în stilistica unui semănătorism ridicol), ci strict pe certitudinea unui profit uman şi cultural. În sfîrşit, în al treilea rînd, nu pot să nu observ că nici unul dintre aprigii contestatari nu are o statură culturală aptă să dea autoritate contestării. „Dar care vă este isprava?“ îţi vine să-i întrebi, cînd îi vezi atît de guralivi. Mă tem că, pe măsură ce frustrările se acumulează, dezolarea creşte.

Cu admiratorii şi contestatarii lui, cu un evident succes de public şi, mai ales, păstrîndu-şi în continuare puterea de a genera dezbateri şi ecouri substanţiale, Jurnalul de la Păltiniş are toate trăsăturile unei „cărţi-cult“. Dumneavoastră cum o priviţi, după 30 de ani?

Am mai spus-o: „întîmplarea“ de a mă fi aflat în spatele acestei cărţi este una dintre cele mai frumoase ale vieţii mele. E cea care îmi dă iluzia că am trăit miracolul unui destin. 

a consemnat Mircea VASILESCU