Imperativul primenirii

Cătălin CIOABĂ
Publicat în Dilema Veche nr. 688 din 27 aprilie – 3 mai 2017
Imperativul primenirii jpeg

La doar cîțiva ani după apariția, în 1994, a ultimului volum din ediția completă Eminescu, Petru Creția scrie Testamentul unui eminescolog. Lucrase încă din anii ’70 la alcătuirea ultimelor volume de Opere, avea o experiență considerabilă în ceea ce privește editarea de text eminescian. Și cine, aflat în situația lui, n-ar fi simțit nevoia imperioasă de a transmite această experiență? Însă momentul era neprielnic. Privind în jur, Creția constată că vechii cărturari au dispărut, alții mai tineri nu au apărut încă. Eminescologia se află într-un impas: părăsită de ceva vreme de către cei competenți, e cotropită de buruiana mistificărilor. Specialistul denunță efectele devastatoare ale pătrunderii masive, încă de pe atunci, a amatorismului în acest domeniu de cercetare: „Eminescu a devenit obiectul unui cult, cu dogmele de rigoare, cu o martirologie, cu ritualuri și ceremonii fixate deja de o tradiție încremenită în înfricoșătoarea ei vacuitate.“

Ce era de făcut? Erau multe de făcut, dar nu era cu cine. Nici oameni, nici instituții (Academia „nu s-a arătat receptivă“). A ținut la începutul anilor ’90 un curs memorabil la Facultatea de Litere, în care ne-a vorbit, celor de atunci, despre cum ar arăta „o nouă ediție Eminescu“. Dar o făcea cu disperarea celui care știe că nu va apuca să și vadă visul împlinit. Și, într-adevăr, suna tare straniu, în anii ’90, cu neașezarea lor, cînd nimic nu prindea cheag, să auzi pe cineva spunînd că, în materie de Eminescu, mai este enorm de făcut. Cum, nu s-a făcut deja totul? Ediția „întemeiată“ de Perpessicius nu e acum definitivată? Cum să se mai poată ivi „ceva nou“ după atîta vreme, după atîta tradiție adunată în urmă?

În fond, ceea ce urmărea acest împătimit al scrisului eminescian nu era să inventeze noul de dragul noului, ci să primenească vechiul. Orice tradiție îmbătrînește, gustul ei devine sălciu, trebuie sleită fîntîna, ca să dăruie din nou apă proaspătă. Prestigioasa ediție care servește drept etalon a fost concepută totuși cu destulă vreme în urmă, în interbelic, și rămîne – lucru absolut de înțeles – tributară cutumelor editoriale din epocă. Realizată impecabil, cu o competență maximă atît în privința transcrierilor, cît și a înfățișării genezei textelor, ea lasă totuși loc noului, ba chiar îl cheamă, îl invocă. Prin ce anume? Prin faptul că, organizată în jurul distincției între „antum“ și „postum“, dovedește ea însăși, la o privire atentă, că această separare nu se susține și că ne împiedică în cele din urmă să avem o imagine corectă asupra corpusului de texte eminescian. Multe dintre poeziile postume s-au dovedit între timp de egală importanță și valoare cu antumele, drept care nu pot rămîne „marginalizate“ în arhitectonica unei ediții complete. Ele pot contribui, dacă sînt aduse în prim-plan, la alcătuirea unei imagini „mai apropiate de realitate“, de realitatea scrisului lui Eminescu. O nouă ediție ar urma să elimine această separare și să înșiruie creațiile „în ordinea cronologică a ultimei redactări“, lucru care va permite cercetătorului (dar și pasionatului de poezie) să surprindă creșterea și dezvoltarea internă a scrisului lui Eminescu. Un exemplu cît se poate de bun, fiindcă înfățișează un caz extrem, este cel al poeziei „Sara pe deal“, scrisă în 1872, dar publicată treisprezece ani mai tîrziu, în 1885. O ediție care păstrează distincția antum-postum, și care ordonează poemele după data publicării, va poziționa aceste versuri în perioada de maturitate a creației, cînd de fapt e vorba de un fragment de poezie de tinerețe! Mai mult, dat fiind că publicarea celebrei poezii a survenit accidental, iar nu prin voința autorului (Maiorescu a extras-o din lada de manuscrise a poetului și a dat-o la tipar, fără să o dateze), ea nici nu este o poezie antumă în adevăratul sens al cuvîntului. Datorită circumstanțelor biografice, dar nu numai, multe dintre poeme apar într-o poziție inadecvată în geografia operei. Iar Petru Creția vede „noul“ chiar aici, în dejucarea competentă a acestor circumstanțe creatoare de neînțelegeri.

La fel, relația dintre forma finală și versiunile lor preliminare este problematică în vechea ediție, deoarece le introduce pe acestea din urmă într-o prea strictă subordonare. Există teritorii întregi de vers cu sunet impecabil, care nu trebuie nicidecum așezate „în umbra“ marilor poeme, ci trebuie privite ca autonome, ba chiar redescoperite. Vorbind despre o nouă ediție, Creția nu avea în vedere doar eventuale ajustări, îndreptări ad locum, ci un nou principiu de organizare, știut fiind că imaginea definitivă a operei lui Eminescu a căzut încă de la început în sarcina editorilor. Fără-ndoială, viziunea sa asupra organizării operei este nu doar îndrăzneață, profundă, ci mai ales viabilă, lucru pe care am avut ocazia să l constat cu ocazia alcătuirii a două antologii (Mihai Eminescu, Poezii, Humanitas, 2014 și Versuri din manuscrise, 2015, în colaborare cu Ioana Bot). Însă nu doar despre principiul de organizare al unei ediții este vorba, ci și despre o seamă de strategii de lucru care, împreună, alcătuiesc o adevărată arheologie de text. Reconstrucțiile și autonomizările poemelor eminesciene inedite publicate de Creția în 1991, în celebrul număr special al revistei Manuscriptum, ne înfățișează în detaliu noua manieră de editare. Nu rămîne decît ca ea să fie urmată.

Dacă Testamentul începe pe un ton depresiv, cu descrierea „stadiului cercetării“, acesta se schimbă încetul cu încetul, se înalță și capătă tărie pe măsură ce sînt înfățișate „dezideratele pentru o nouă ediție“. De la un moment dat încolo, Creția îi uită pe contemporani, cu nepăsarea lor, și începe să vorbească ardent cu viitorul. Citind, ai senzația că asculți o uvertură wagneriană: fraza intonată la început firav, de cîteva viori, e reluată și amplificată de celelalte instrumente, „rostirea“ ei capătă din ce în ce mai mult aplomb, instrumentele de corzi intră în zbucium, vin din urmă suflătorile, alămurile, timpanele și tobele. Totul răsună, în afară de acest tumult nu mai există nimic pe lume. Cine va parcurge această carte se va molipsi de un avînt care, mai devreme sau mai tîrziu, se va traduce într-o muncă pasionată, ce va aduce poate, în cultura noastră, primenirea atît de mult visată de Creția. 

Cătălin Cioabă este lector la Facultatea de Filozofie, Universitatea București.

Foto: Petru cu mama, Călina Creţia

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Ucrainenii au distrus un vehicul blindat rusesc rar, proiectat pentru a transporta liderii ruși în caz unui atac nuclear, biologic sau chimic
Ucraina a distrus un vehicul blindat rusesc rar folosit pentru prima dată la dezastrul nuclear de la Cernobîl .
image
Geamăna siameză Abby Hensel s-a căsătorit. Motivul pentru care femeile nu au recurs la operația de separare VIDEO
Una dintre cunoscutele gemene siameze Abby și Brittany Hensel și-a găsit dragostea adevărată. Conform Mirror, tânăra Abby Hensel, în vârstă de 34 de ani, s-a căsătorit cu Josh Bowling, asistent medical și veteran al armatei Statelor Unite.
image
Un român care a cumpărat de pe Facebook un permis fals de conducere s-a dus la poliție să-l reînnoiască
Un bărbat din Alba Iulia a fost condamnat la 4 luni și 20 de zile de pușcărie, pentru complicitate la fals în legătură cu permisul său de conducere.

HIstoria.ro

image
Cum percepea aristocrația britanică societatea românească de la 1914?
Fondatori ai influentului Comitet Balcanic de la Londra, frații Noel și Charles Buxton călătoresc prin Balcani, în toamna anului 1914, într-o misiune diplomatică neoficială, menită să atragă țările neutre din regiune de partea Antantei.
image
Istoricul Maurizio Serra: „A înțelege modul de funcționare a dictaturii ne ajută să o evităm” / INTERVIU
Publicată în limba franceză în 2021, biografia lui Mussolini scrisă de istoricul Maurizio Serra, membru al Academiei Franceze, a fost considerată un eveniment literar şi istoric.
image
Procesul „Numai o guriță”, o noutate pentru justiția română la început de secol XX
În primăvara anului 1912, pictorul Gore Mircescu îl aducea în fața justiției pe librarul Constantin Sfetea, pe motivul reproducerii neautorizate a uneia din lucrările sale – „Numai o guriță” – pe care cel din urmă o folosise la ilustrarea unor cărți poștale.