Telespectatorii români îşi petrec în medie patru ore pe zi în faţa televizorului, într-o zi obişnuită de lucru, şi mai mult de cinci ore, în week-end. Este în continuare modalitatea cea mai populară de petrecere a timpului liber iar, conform ultimelor studii, încrederea românilor în televiziune o depăşeşte cu mult pe cea în instituţiile statului şi în politicieni. Totuşi, majoritatea telespectatorilor de la noi nu fac încă diferenţa între televiziunea publică şi posturile private, aşteptările lor fiind de regulă cam aceleaşi: ştiri care să conţină elemente de senzaţional (infotainment) şi programe de divertisment. În ultimii ani, Televiziunea Română – care, de-a lungul timpului, începînd cu 1990, s-a impus, oarecum în virtutea inerţiei, ca un lider constant de audienţă – a fost depăşită de două posturi private, Pro TV şi Antena 1. Însă o dezbatere despre ce reprezintă televiziunea publică (atît în România cît şi în alte state europene) iese din sfera audienţelor şi a concurenţei. Ceea ce nu ştiu telespectatorii români (pentru că nu au fost educaţi şi „formaţi“ în acest sens) este că programele de divertisment, pe care le pot urmări – să zicem – la Pro TV, nu trebuie să fie obligatoriu aceleaşi cu cele de la TVR, pentru a avea de unde alege cînd fac zapping. Loialitatea faţă de un post public de televiziune ar trebui să aibă la bază un alt set de criterii, cum ar fi ştiri imparţiale, programe de interes public, emisiuni culturale de calitate etc. Britanicii, de pildă, cunosc de mai bine de 80 de ani aceste criterii, de aceea BBC-ul face parte din „cultura“ locală şi reprezintă un etalon în materie de televiziune.

În majoritatea ţărilor din Europa de Est, televiziunile publice au fost moştenite de la vechile regimuri, acele „întreprinderi“ responsabile cu propaganda, care ori ar fi trebuit desfiinţate, ori restructurate din temelii. Principala luptă care s-a dus a fost cea legată de depolitizarea acestor instituţii, căci atît angajaţii lor cît şi telespectatorii loiali căpătaseră obişnuinţa că o televiziune publică trebuie să fie, în mod firesc, „goarna“ partidelor aflate la putere. O altă problemă a fost cea a reducerii de personal, căci nu era nevoie de un „combinat“ întreg pentru a servi interesele publice, mai ales că externalizarea producţiilor ar fi presupus implicarea unor jurnalişti/producători/ realizatori independenţi care, de regulă, sînt imparţiali. În unele cazuri, reformele care s-au impus au avut succes (pornind de la o legislaţie care să le sprijine), în altele, lucrurile au rămas la nesfîrşit în aşteptare.