Empatia,
valoare publică
 

În campania electorală pentru alegerile prezidențiale din 2008, Barack Obama considera empatia, în programul propus alegătorilor și cetățenilor americani, drept o responsabilitate publică necesară unui om politic al unei țări democrate, avînd în vedere că, în treburile administrative, economice, sociale ale unui stat, deciziile ar trebui să țină cont de „perspectiva celorlalți“, precum și de „capacitatea de a te pune în pielea“ cetățenilor, a celor care te-au ales și, mai cu seamă, a celor care nu te-au ales. A înțelege și a privi societatea prin ochii cetățeanului de rînd și a acționa în interesul acestora face din empatie o valoare publică și centrul unui sistem de gîndire politică și de acțiune socială. Barack Obama punea un „diagnostic“ societății americane, afirmînd că Statele Unite suferă de un „deficit de empatie“. Mai mult decît atît, în dezbaterile publice și politice care au însoțit desemnarea judecătorului Curții Supreme de Justiție, Obama, după învestirea sa ca președinte al Statelor Unite, a afirmat că cel mai important criteriu care va sta la baza alegerii unui judecător va fi ca acesta să fie „o persoană cu empatie“. Automat, primul gînd care apare este: cum stăm noi cu empatia, cum este ea în România, de la clasa politică pînă la cetățeanul de rînd, fiecare dintre noi, în felul în care ne facem meseria, în felul în care ne purtăm unii cu ceilalți, cu vecinii de bloc și de cartier, cu ceilalți călători, în transportul public, cu ceilalți participanți la trafic, de pe drumurile noastre aglomerate și insuportabile, în parcuri, la cozile din fața ghișeelor administrației publice, în viața de zi cu zi? 

Fără a pune vreun diagnostic, ce se vede și ce se aude în societatea românească sînt pensiile speciale pe care aleșii zilei și le-au votat în Parlament, legi și amendamente care să le asigure acelorași parlamentari eludarea actului de justiție, în mijloacele de transport în comun – convorbiri telefonice interminabile purtate de unii dintre călători, din care aflăm ce a mîncat ăla micu’, planurile de concediu ale familiei, în trafic – claxoanele năpraznice și înjurăturile grele pe care și le aduc șoferii, privirile insistente, claxoanele sau fluierăturile admirative pe care bărbații din societatea noastră le adresează femeilor, în parcuri, pe stradă sau din propriile locuințe – țipetele, amenințările și palmele pe care părinții le administrează propriilor copii sub temeiul că „Eu te-am făcut, eu te omor!“, în sistemul de învățămînt, de sănătate – alte și alte dovezi că în privința empatiei, ca o capacitate de a înțelege și de a ține cont de ceilalți în ceea ce facem, zi de zi, „stăm prost“. 

Etimologie

Provenit din greaca veche (empatein), preluat, în secolul al XIX-lea, de filozofii germani (Robert Vischer introduce conceptul de „Einfühlung“ drept categorie estetică), termenul ajunge să fie tradus, din limba germană, în 1909, de psihologul englez Edward Titchener, ca „empathy“, capacitate de a aprecia sentimentele pe care le simte o altă persoană, procesul de a ne pune în locul altora și de a simți ce simt ele.

Carl Rogers, cel ce punea bazele terapiei centrate pe client, în încercarea de a stabili principiile consilierii psihologice individuale și de grup, afirmă că un bun consilier are nevoie să fie empatic, ceea ce înseamnă să percepi cu acuratețe cadrul de referință al celuilalt, cu ceea ce simte și poate gîndi, „ca și cum“ ai fi celălalt și fără a pierde din vedere condiția de „ca și cum“. Carl Rogers, cu pregătire de pastor, este acreditat ca acela care a introdus termenul în lumea medicală, ca un atribut necesar unui bun terapeut și, probabil, nu întîmplător acest lucru se întîmpla în anii ’60 ai secolului trecut, anii dezinstituționalizării și antipsihiatriei (R. Laing, Th. Szasz, F. Basaglia în lumea psihiatriei, M. Foucault în filozofie, K. Kesey în literatură). 

A fi empatic cu clientul pe care îl ai în față a fost preluat și introdus ca o caracteristică de bază și o calitate de dezvoltat, în procesul de formare psihoterapeutică, de către multe curente și orientări psihologice. Diverși autori, de atunci, au rafinat și diferențiat semnificația a diverși termeni apropiați „empatiei“.

Richard S. Lazarus definește empatia ca proces și capacitate emoțională de a împărtăși emoțiile trăite de o altă persoană prin așezarea psihologică în poziția și circumstanțele celuilalt. 

Blum (1980) folosește termenul de „com­pasiune“, înțeleasă ca preocupare altruistă pentru suferința altei persoane și dorința de a i-o ușura, alina, dar și de „simpatie“, pe care o definește ca înclinația de a gîndi și simți ca altcineva, împărtășind emoțiile și interesele altei persoane. Spunem că simpatizăm cu cineva atunci cînd îmbrățișăm aceleași idei, iar acestea produc în noi aceleași trăiri emoționale. Sau, viceversa, carevasăzică, antipatizăm. Vezi mineriadele și toată învîrtoșarea de minte și suflet pe care au produs-o în societatea românească, dezbinîndu-ne. Este un lucru pe care publicitarii noștri ar fi util să-l cunoască sau să-l învețe. Este greu de înțeles ce motivație a putut sta la baza deciziei unei firme de mezeluri de a alege să-și facă reclamă prin evocarea cozilor la alimentara, a lui „Ce se dă aici?“, la un public traumatizat și nevindecat de un trecut umilitor și degradant, prin privațiunile la care a fost supus. Dar să nu dramatizăm și să nu ne pierdem speranța, avem și reclama, „simpatică“, iată, a dialogului între fetiță și leul ei de pluș, „Te doare și pe tine…? Ai burtica umflată…?“ 

Deosebirile terminologice de mai sus, oricît de oțioase și de sterile ar putea să pară, au o valoare practică, în domeniul corecțional (intervenția asupra comportamentului infracțional), întrucît unii practicieni (David Prescott) consideră că o categorie de agresori sexuali, pedofilii, au empatie (respectiv, capacitatea de a înțelege starea și emoțiile victimei, ceea ce le servește în acțiunea de seducere și de construire a relației, întemeiată pe secret), dar, în schimb, nu au compasiune, capacitate absentă, în general, la toate categoriile de infracțiuni (capacitatea de a trăi emoții de regret și remușcare față de victimele lor). 

E interesant de menționat că în ediția din 1984 a Dicționarului Explicativ al Limbii Române, editat de Academia Republicii Socialiste România, cuvîntul „empatie“ nu se regăsește. 

Cum se dezvoltă empatia

Empatia, capacitatea de a te pune în pielea altuia, reprezintă o abilitate com­plexă, cognitivă (se bazează pe în­țe­­le­gerea perspectivei celuilalt), socială (presupune interacțiunea cu o altă persoană) și emoțională (însoțită de o trăire afectivă).

Din punct de vedere evolutiv, empatia, au argumentat antropologii, avea pentru strămoșii noștri o funcție biologică, servind supraviețuirii lor. Cum, la începuturi, oamenii trăiau în grupuri mari, era esențial ca, în hoardă, să poți citi pericolul în expresia feței, gesturi și tonul vocii celor care ieșeau și se întorceau în peșteră, pentru a fi pregătit să faci față pericolului și, prin urmare, să-ți sporești șansele de supraviețuire.

A doua linie de formare a empatiei a reprezentat-o legătura dintre părinte și copil – părinții care puteau citi mai bine nevoile copiilor reușeau să le răspundă și astfel să le ofere șanse mai multe pentru a supraviețui, asigurînd perpetuarea speciei. Din acest punct de vedere, se pare că sîntem programați biologic să avem înțelesuri și emoții referitoare la celălalt, modelate prin contact vizual și percepția expresiei faciale. Acestea se formează în cadrul relației copilului cu un părinte sau cu o persoană de îngrijire, prezentă fizic și emoțional în viața sa, care este sensibilă și atentă la nevoile copilului, cărora încearcă să le răspundă consecvent și predictibil. Din acest tip de conectare și acordare, între părinte și copil, după repetate astfel de cicluri de interacțiune, cel din urmă învață că nevoile sale sînt importante, că vor fi satisfăcute, că poate să-și apropie, prin plîns, părintele (și asta îi va oferi copilului un prim germene al sentimentului de competență de mai tîrziu) și că acesta îl poate ajuta să se liniștească. În acest fel, copilul „învață“, la sfîrșitul primului an de viață, că lumea este un loc sigur, iar părintele (persoana de îngrijire) este de încredere. În schimb, încercările nereușite ale copilului de a-și apropia părintele, prin plîns, pentru a-i răspunde nevoilor îl învață pe copil că nevoile sale nu sînt importante și că nu pot fi satisfăcute. Este încă extrem de răspîndit, în rîndul părinților, mitul că dacă îi răspunzi copilului sugar de fiecare dată cînd plînge va deveni un copil răsfățat. Pe lîngă nevoile de bază, foame, sete, schimbare de scutec, igienă, sînt foarte importante, în acest prim an de viață, nevoia de atenție, stimulare adecvată, exprimate prin ton de voce, atingere, mîngîiere, căldură emoțională, nevoi pe care copilul, dependent de părinte în întregime, în această etapă, învață să le satisfacă numai în relație cu cineva (părinte, bunic, bonă, mătușă) cu care are sau formează o legătură emoțională. Nu poți avea perspectiva altuia dacă nu ai avut experiența ca altcineva să fi înțeles, înainte, perspectiva ta. Iar aceasta se construiește prin experiența de „a fi simțit“ („feeling felt“, Daniel Siegel, 2012) de către cineva semnificativ, pentru tine, cînd ești copil, de către mamă, de părintele care te crește. Sentimentul că aparții cuiva, prin care lucrurile, lumea încep să facă sens pentru tine, pentru că acea persoană te ajută să-ți organizezi stările, emoțiile, gîndurile și, în cele din urmă, să ai o idee despre cum ești tu însuți și să-ți formezi o imagine despre tine.

Un interesant studiu, din perspectiva felului în care se formează empatia, ar putea fi cel care ar încerca să lămurească legătura dintre felul în care sînt privite și tratate femeile într-o societate și calitatea și tipul relației de atașament a copiilor, membri ai acelei societăți. 

Înmulțirea pîinilor“
la Penitenciarul Rahova

În perioada 1999-2007 am participat, alături de alți șase colegi, la programul de schimbare a comportamentului violent, Comunitatea Terapeutică „Descătușarea“, derulat în Penitenciarul Rahova-București, program la care au luat parte, de-a lungul timpului, mai multe zeci de deținuți. Programul, în care am fost formați și supervizați de profesorul John Bergman, era organizat să se desfășoare pe durata a doi ani, în condițiile unor cerințe minime standard, presupunînd parcurgerea a trei etape: 1) observarea propriei minți; 2) intervenția în tiparul comportamentului violent; 3) empatia cu victima. În această ultimă etapă, deținuții ar fi trebuit să poată să scrie o scrisoare către propria victimă sau rudele victimei, în care să-și exprime regretul pentru răul și suferința produse. Nu am reușit să ajungem în această etapă cu nici unul dintre deținuți, dar nu neapărat din cauze imputabile lor. Deținuții, măcar unii dintre ei, au fost extrem de receptivi la programul propus, nu la fel, însă, s-au arătat colegii noștri, restul personalului, cel puțin la început, cînd am întîmpinat rezistențe foarte mari – prin acest program amenințam o credință fundamentală a personalului de penitenciar, și anume că deținuții nu se schimbă niciodată și că sînt niște gunoaie… În realitate, ei se schimbă dacă sînt tratați uman și confruntați consecvent în comportamentul și gîndirea antisocială. Un astfel de lucru este posibil și l-am trăit. 

Un adevărat experiment de dezvoltare a empatiei la persoanele din detenție (deținuți și personal, deopotrivă) l-a făcut îndrăznețul director al Penitenciarului Rahova din acea perioadă, dl Gheorghe Florian, care a adus în clubul penitenciarului toți deținuții și, după ce le-a explicat ce intenționează și le-a cerut permisiunea, i-a convins să facă „o faptă bună“, donînd, fiecare cameră, una dintre cele zece pîini pe care le primeau zilnic pentru copiii dintr-un centru de plasament. Timp de aproape doi ani de zile, copiii au primit zilnic, în dar, aceste pîini de la deținuți, motiv pentru care copiii au venit, însoțiți de pedagogii lor, să le mulțumească pentru asta. Mulți deținuți au fost mișcați de faptul că gestul lor de umanitate era apreciat de altcineva, de copii, în relație cu care persoanele cu comportament antisocial au cea mai mare probabilitate de a-și porni „motorul“ empatiei. De menționat că pîinea reprezintă un drept de bază al persoanelor private de libertate, intangibil, și un subiect sensibil în relația cu autoritatea instituției penitenciare, iar deținuții știu asta, drept dovadă faptul că, atunci cînd intenționează să înceapă o acțiune de protest colectiv, refuză să primească pîinea. 

După schimbarea directorului, programul a încetat, iar pîinile au încetat să mai meargă către centrul de plasament, au început să fie aruncate pe geam. În fiecare dimineață, intrarea mea la lucru, în penitenciar, era marcată de imaginea dezolantă a unei „mări“ de pîini, ce zăceau aruncate pe jos, aruncate pe geam de către deținuți, din ziua precedentă, și care mergeau, în cele din urmă, la gunoi. Cînd i-am întrebat pe deținuții din programul nostru de ce fac asta, mi-au spus că „noi nu aruncăm pîinea la gunoi, e păcat, o aruncăm pe geam!“. 

Lecția lui Marian

În primăvara lui 2007, în încercarea de a ne întocmi actele necesare pentru angajarea pe piața muncii din Italia, un grup de șapte români am fost preluați de un „mediator cultural“, care avea rolul de a ne însoți în orașul Modena, pe la mai multe birouri de instituții. Îl chema Marian, avea o pălăriuță albă pe cap, era îmbrăcat obișnuit, nimic ostentativ, trăia de 14 ani la Modena și vorbea cu regret și nostalgie despre vremurile „d’antan“ din Italia, de civilizația dispărută și tihna vieții risipită odată cu venirea valurilor succesive de imigranți. Un sentiment și mai acut de neliniște și inadecvare mă cuprindea. La un moment dat, cum ne țineam după el, ca după o călăuză, prin centrul istoric al Modenei, oraș impecabil, văzînd o hîrtie de ambalaj aruncată pe jos, Marian o ridică și o aruncă la coș. Atunci am realizat că un oraș este rezultatul acțiunilor simple, curente ale oamenilor care îl locuiesc. „Deficitul de empatie“ poate fi, prin urmare, vindecat printr-o acțiune care să ne amintească de rolul important pe care îl avem fiecare dintre noi, dincolo de ceea ce fac politicienii noștri, în viața comunității în care trăim.

Marian – nu puteam să nu remarc asta după experiența penitenciară – avea tatuat pe mîna dreaptă „singur între patru pereți“ (cele cinci puncte), semnul distinctiv al celor care au fost închiși. 

Andrei Chișcu este psiholog clinician și psihoterapeut de orientare cognitiv-comportamentală.

Foto: C. Bumbuţ