De 1 martie, am primit pe e-mail o serie de bancuri feministe, într-un slide show intitulat sugestiv „Femei ca noi!“. Voi da doar un exemplu: „Zece bărbaţi şi o femeie stăteau atîrnaţi de cablul unui helicopter. Deoarece cablul nu era destul de rezistent ca să ţină 11 persoane, au decis că una va trebui să sară, altfel vor muri cu toţii. Nu s-au putut decide asupra persoanei. Atunci, femeia a ţinut un discurs scurt, dar emoţionant în care a spus că ea va fi aceea care se va jertfi, deoarece femeile sînt în general dispuse să renunţe în faţa soţului sau a băieţilor lor, oferă totul bărbaţilor fără să primească nimic în schimb. Cînd şi-a terminat discursul, toţi bărbaţii au început să aplaude. Morala: Niciodată să nu subestimezi puterea femeilor!“.
 
În prima săptămînă a lui martie asistăm la o afişare ostentativă a feminităţii care îi obligă pe bărbaţi să curteze, să falseze, să împartă flori şi mărţişoare (unele „reciclate“ din cele pe care le-au primit soţiile lor în anii trecuţi). Cunosc bărbaţi care chiar îşi iau liber de la serviciu, după ce numără femeile cu care se intersectează zilnic în birouri sau pe coridoare şi îşi fac calcule mentale. Am văzut bărbaţi alegînd cu stîngăcie gablonţuri la Meli Melo, un magazin unde, de regulă, aşteptau plictisiţi afară, cu sacoşele de cumpărături în braţe. Şi am mai văzut armata de femei în pantaloni care mărşăluieşte în fiecare dimineaţă spre gurile de metrou, sub o altă înfăţişare. În fuste, aranjate, cochete, îmbujorate, guralive, femei de toate vîrstele o porniseră de acasă, hotărîte să-şi ceară „drepturile“. Le-am auzit vorbind la telefoane mobile, urîndu-le altor femei abia trezite din somn „La mulţi ani!“. Spre seară, vor umple restaurantele, încărcate de buchete şi mici pacheţele misterioase (îmi amintesc că în perioada liceului, fata care nu primea nici măcar o floare de 1 Martie era catalogată măcar „nepopulară“ şi exclusă din găşti, iar anumite profesoare îi persecutau pe băieţii care de 8 Martie nu le ofereau „atenţiile“ cuvenite), distrîndu-se „ca fetele“, bîrfindu-şi şefii, soţii şi iubiţii. Toată această „magie“ se spulberă în mai puţin de o săptămînă, iar lucrurile revin la normal. V-aţi întrebat însă unde se ascunde Femeia (cu toate atributele ei, cele lăudate de poeţi, pe care nu le voi mai înşira acum) în tot restul anului?
 
Pe vremuri, într-o societate tradiţională, femeia stătea acasă, gătea, făcea curat, creştea copii şi, în timpul liber, tricota. În bucătărie, deasupra plitei avea atîrnate ştergare brodate pe care scria: „Gospodina cînd e bună, rostul casei merge strună!“ sau „Tu bărbatului să-i faci prăjituri şi cozonaci“. Femeii emancipate de astăzi aşa ceva i se poate părea nu doar desuet, dar şi declasant. Acum, ea este înlocuită acasă de bonă sau de menajeră. În România, în cele mai multe cazuri este una şi aceeaşi, 2 în 1, şi i se spune, la modul generic şi uneori peiorativ, „femeie“. Amuzant este cînd auzi anumite replici care vin din partea unei femei: „Nu mă mai descurc. Am nevoie de o femeie!“. Aşadar, există femei de rang superior care îşi trăiesc emanciparea şi gustă din libertatea dobîndită după sute de ani de „stat la cratiţă“ şi femei de rang inferior care stau la cratiţă de bunăvoie. Printr-o ironie, doar acestea din urmă sînt denumite femei, însă la un mod profesional.
 
Femeile din „cîmpul muncii“ sînt ambiţioase, săritoare, conştiincioase, vor să muncească cot la cot cu bărbaţii, să facă ore suplimentare şi să ocupe funcţii de conducere. S-ar putea spune că vorbim despre profilul angajatului ideal. În practică însă, un colectiv alcătuit în mare parte din femei devine în scurtă vreme disfuncţional, iar tensiunile care se acumulează în timp pot duce la un dezastru. În general, femeile raportează totul la bărbaţii din colectiv (tensiunea e cu atît mai mare în cazul în care ei sînt şefi) şi la modul în care sînt băgate în seamă sau neglijate de aceştia. Acţionează în funcţie de stări de moment şi de detalii pe care bărbaţii le ignoră, pentru că nu au nici o legătură cu munca propriu-zisă. Aşa-zisele relaţii colegiale între femei sînt de fapt alianţe împotriva unui anumit bărbat sau rîci din cauza altuia, indivii mărunte legate de performanţe profesionale sau sexuale şi, de cele mai multe ori, ca într-o schemă de telenovelă, trebuie să existe şi „femeia cea rea“ (devine dramatic în cazul în care e şefă), în privinţa căreia toate celelalte se pun de acord. Pe de altă parte, deşi „feministele“ de la noi scot la iveală cazuri de hărţuire sexuală la locul de muncă în care noi sîntem ciupite de fund de şefi fără ca măcar s-o ştim, n-am întîlnit o altă ţară în care aşa-zisa hărţuire sexuală, de cele mai multe ori provocată, să nu fie privită într-un mod mai pozitiv de către femei. Există unele femei pentru care a intra „în graţiile“ şefului sau ale unui alt personaj important „din firmă“ este o raţiune de a fi şi altele care suferă la un mod real pentru un act imaginar neconsumat. S-ar putea spune că lipsa de hărţuire sexuală, măcar la un nivel incipient, de flirt, dăunează grav sănătăţii mentale a femeii la locul de muncă.
 
În ceea ce priveşte promovarea imaginii femeii „de succes“ în societate, este suficient să deschizi televizorul ca să observi că vedetele autohtone, invitate în permanenţă la posturile generaliste, „s-au ajuns“ datorită calităţile lor fizice, a performanţelor sexuale afişate (cazuri de tipul Laura Andreşan sau Simona Sensual) sau a mariajul cu un bărbat cu bani şi „de succes“ („cazul“ Monica Columbeanu), mai nou şi datorită unei legături de sînge cu o altă femeie măritată cu un bărbat „de succes“ (Ramona Gabor). Viitoarele vedete sînt acele femei-plante, „ornamentele“ show-urilor de divertisment care deocamdată aşteaptă, dezgolite şi surîzătoare, ca un bărbat faimos şi cu bani să pună ochii pe ele. Pornind de la aceste „modele“, mamele îşi sfătuiesc fiicele să se înfometeze ca „să fie frumoase“ (oficial se numeşte „carieră“ în show biz) şi să reuşească în viaţă (în timp ce taţii îşi învaţă băieţii să dea cu şutul în minge ca să ajungă ca Mutu). Cum arată, însă, femeile obişnuite, anonime, de pe stradă? În timpul verii multe sînt exuberante şi exhibiţioniste şi arată tot, la un mod instinctual, pentru că altceva n-au „ce vinde“. Însă majoritatea nu arată în nici un fel, căci sînt prea obosite şi copleşite de o societate în care nu-şi mai înţeleg rolul şi rostul.
 
Ca să revin la bancul de la începutul textului, „puterea femeilor“ în România este mai degrabă un moft ce îţi creează uneori aceeaşi senzaţie de respingere ca în cazul membrilor unor secte religioase care îţi bat la uşă, încercînd să te convertească la credinţe „alternative“. Îmi asum faptul că „feministele“ mă vor cataloga drept o femeie frustrată.