Încălzirea globală: la rece despre un subiect incendiar

„Am petrecut un timp în acest turneu gîndindu-mă în ce fel pot să devin parte a soluţiei la încălzirea globală. Deşi ideile mele nu sînt încă dezvoltate, meditez în continuare. Mi-am propus pentru început să limitez consumul de hîrtie igienică – un singur sul pentru fiecare baie.“ Astfel descrie cîntăreaţa americană Sheryl Crow reflecţiile ei pe marginea marii probleme a timpurilor noastre – încălzirea globală sau, cu un termen mai puţin încărcat meteorologic şi ideologic, schimbările climatice. Simpatica

„Am petrecut un timp în acest turneu gîndindu-mă în ce fel pot să devin parte a soluţiei la încălzirea globală. Deşi ideile mele nu sînt încă dezvoltate, meditez în continuare. Mi-am propus pentru început să limitez consumul de hîrtie igienică – un singur sul pentru fiecare baie.“ Astfel descrie cîntăreaţa americană Sheryl Crow reflecţiile ei pe marginea marii probleme a timpurilor noastre – încălzirea globală sau, cu un termen mai puţin încărcat meteorologic şi ideologic, schimbările climatice. Simpatica Sheryl nu este singura: vedetele hollywoodiene sau de aiurea, politicienii şi sportivii, liderii religioşi sau intelectualii publici se întrec în declaraţii care au legătură cu fenomenul în cauză, ce pare să depăşească pe agenda preocupărilor filantropico-politico-umanitare tradiţionala grijă pentru foametea africană. La început circumspecte şi puse la colţul infamiei de către activiştii ecologişti, companiile multinaţionale au intrat şi ele în horă: reducerea gazelor cu efect de seră e acum o parte importantă a programelor de responsabilizare socială. Lumea nu mai plînge, ca pe vremuri, pentru copiii vietnamezi: acum, glandele lacrimale se activează mai mult sau mai puţin sincer la fiecare deversare de CO2 în atmosferă.

Psihoza climatică

Filme documentare, cărţi, reviste, benzi desenate au obişnuit publicul cu un scenariu demn de Ziua de Apoi: urşii polari se sting, gheţarii se prăbuşesc cu zgomot, pămîntul este inundat, cîmpii mănoase se transformă în deşerturi, începe conflictul mondial pentru ocuparea ultimelor surse de apă. Inspirat de această psihoză, în 2004, Michael Crichton a cunoscut un succes răsunător cu romanul State of Fear, unde descrie un grup de activişti ecologişti care, prin profeţiile lor alarmiste, provoacă involuntar tocmai ceea ce încercau să evite: aduc pămîntul pe marginea prăpastiei.

Încălzirea globală nu mai este însă de mult marota unui grup de iniţiati, extremişti sau nu: este o politică la nivel mondial, subiect aflat pe agenda guvernelor din toată lumea, motiv de summit-uri care se apropie ca însemnătate şi depăşesc în controverse adunările ONU sau NATO.

Europa, leagănul încălzirii politice

Începînd din secolul al XIX-lea şi pînă prin anii ’70, lumea ştiinţifică şi cea jurnalistică înclinau spre un scenariu de răcire a climei, cu ipoteza caldă pe locul 2. Posibila catastrofă naturală provocată de păcatele şi excesele omenirii s-a bucurat întotdeauna de succes public fiindcă răspundea unei trame înrădăcinate în subconştientul colectiv, de la potopul din vremea lui Noe, cu variante în toate culturile vechi ale lumii, la desfăşurarea de forţe justiţiare din Apocalipsă.

În mod ciudat, avînd în vedere orientarea politică a ecologismului contemporan, printre primii care au adus problema încălzirii globale pe agenda publică au fost Margaret Thatcher şi Partidul Conservator, la mijlocul anilor ’80, nu fără legătură cu conflictul cu muncitorii din bazinele miniere britanice: multe mine trebuiau închise, din raţiuni economice evidente, dar votanţii au nevoie, uneori, şi de argumente emoţionale. Cam în aceeaşi perioadă, ecologiştii ocupau primele locuri în Parlamentul german şi cereau măsuri pentru diminuarea gazelor cu efect de seră.

UE, România sau cum putem să fim rezonabili

Coroborată cu mai vechea slăbiciune a europenilor pentru protecţia mediului, dar şi cu apetenţa mai pronunţată spre partea stîngă a spectrului politic, tema schimbării climatice a prins de minune pe Bătrînul Continent, atît printre votanţi, cît şi printre votaţi. Este una dintre explicaţiile pentru care UE a semnat entuziast Protocolul de la Kyoto şi se află în avanscena măsurilor anti-încălzire globală, pentru care şi-a propus să fie modelul absolut. La scara Uniunii, ţinta este de reducere cu 20% a emisiilor de CO2 în viitorul apropiat. Puţine voci în opoziţie: printre ele, cea a preşedintelui ceh, Václav Klaus. Pentru preşedinţia suedeză a UE, măsurile de mediu s-au aflat printre priorităţi, alături de piaţa muncii şi şomaj. Una dintre Directivele de anul acesta a vizat scoaterea treptată din vînzare a becurilor electrice şi înlocuirea lor cu cele fluorescente, fapt care, în Marea Britanie, a declanşat o campanie a publicaţiei Daily Mail pentru păstrarea becurilor de odinioară.

Proaspătă membră a UE, România va trebui să-şi asume, la rîndul ei, ţintele Uniunii. Raportul Centrului Român de Politici Europene din noiembrie 2009, intitulat „Să fim rezonabili – România şi ţintele UE de reducere a emisiilor“, afirmă: „Banca Mondială estimează costul pe care îl va suporta România pentru a fi în conformitate cu angajamentele luate de UE la 12,5 miliarde de euro pînă în 2020 (6,1 miliarde de euro pînă în 2015). Contribuţia României la obiectivele generale ale UE ar consta mai ales în creşterea cotei energiei regenerabile şi proiecte de eficienţă energetică în clădiri rezidenţiale, industrie, transport. Raportul avertizează că o parte din unităţile de generare de energie electrică (de la Turceni, Rovinari etc.) vor trebui să fie închise treptat din cauza emisiilor, dacă nu se fac investiţiile pentru ca acestea să funcţioneze «curat», sau vor trebui să plătească pentru emisiile suplimentare de CO2“.

De la Kyoto la Copenhaga,cu interludiu american

După ce şi-a făcut stagiul pe Bătrînul Continent, încălzirea globală a ancorat pe ţărm american. Aici, solul despărţit în falii tectonice între republicani şi democraţi şi respectul de care se bucură încă ideea de industrie au făcut ca subiectul să devină incandescent.

În urmă cu 12 ani, schimbarea climatică a devenit motiv de legislaţie internaţională prin faimosul Protocol de la Kyoto. Astăzi, a intrat în percepţia publică faptul că America n-a vrut mai tîrziu să-l ratifice, din cauza preşedintelui Bush. Cei care spun asta îşi imaginează un acord onest, în funcţie de cantitatea de gaze cu efect de seră deversate în atmosferă. De fapt, mişcarea anti-încălzire pleacă de la premisa că statele industrializate au un avans faţă de celelalte în poluare şi sînt responsabile pentru păcatele capitalismului, începînd cu revoluţia industrială. Pe teritoriul UE, agenţii economici primesc o anumită cotă de CO2 ; dacă o depăşesc, sînt penalizaţi, dacă e mai mică decît cea preconizată, le pot vinde altora „certificatele de carbon“. Această măsură nu se aplică sau se aplică prea puţin în cazul statelor în curs de dezvoltare: ba mai mult, acestea ar trebui să primească despăgubiri în bani sau tehnologie de la cei bogaţi, dacă iau măsuri anti-emisii. E de înţeles de ce SUA au avut obiecţii faţă de o astfel de înţelegere. Zilele acestea se desfăşoară noul summit mondial privind schimbările climatice, la Copenhaga. Acordul de la Kyoto ar trebui renegociat, inclusiv prin recunoaşterea faptului că economii emergente ca India, China, Rusia sînt responsabile astăzi pentru o parte importantă din producerea de gaze de seră. Ca o ironie, deşi America lui Obama este acum doritoare să se ajungă la un acord, acesta poate fi împiedicat de împotrivirea din zona emergentă a planetei. De data aceasta, au dreptate: industrializarea nu e păcat capital.

Activiştii spun lucruri trăsnite

Climatul politic al Americii a făcut ca ideea de încălzire globală provocată de om, cauzele şi efectele ei să fie dezbătute ca în nici o altă parte a lumii. Subiectul avea toate şansele să capete conotaţii ideologice puternice: bogaţii sînt responsabili pentru tsunami-urile celor săraci (deşi legătura între tsunami şi încălzirea vremii e inexistentă). Spiritele s-au încins; pe ambele maluri ale Atlanticului, au apărut păreri năucitoare pe marginea subiectului. Ideea lui Peter Singer că statele industrializate sînt la fel de vinovate pentru schimbările climatice ca în cazul colonialismului a fost depăşită cu mult de personaje şi mai înfierbîntate. Ellen Goodman, ziaristă laureată a Premiului Pulitzer, a intrat în analele încălzirii ideologice după ce a comparat scepticismul încălzirii globale cu negarea Holocaustului: „Să convenim deci că negaţioniştii încălzirii globale sînt acum la egalitate cu cei ai Holocaustului, deşi unii neagă trecutul, iar ceilalţi, prezentul şi viitorul“ (The Boston Globe, 9 febr. 2007). În primăvara acestui an, doi profesori britanici, John Guillebaud şi Pip Hayes, au dobîndit o notorietate nedorită după ce au argumentat serios, academic, în British Medical Journal, că familiile occidentale ar face bine să se limiteze la doi copii, „pentru a combate încălzirea globală“: „Nu trebuie să obligăm oamenii, dar oferind informaţii despre populaţie şi mediu, asigurînd mijloace contraceptive adecvate şi prin propriul exemplu, medicii ar putea să ajute la a aduce tema mărimii familiilor în arena eticii mediului, în analogie cu evitarea încălzirii cu cărbuni şi a maşinilor producătoare de carbon“.

David Boaz, sociolog, ziarist şi vicepreşedinte al think-tank-ului libertarian american Cato Institute, descrie cu umor următoarea situaţie: „Romancierul Michael Crichton spunea că ecologismul are toţi pilonii unei religii: paradisul, căderea omului, pierderea milei divine, apropiata Zi a Judecăţii. Nu l-am luat niciodată complet în serios. Pînă cînd l-am auzit la radio pe un scriitor din Montana, Jim Robbins, zicînd: «Se spune că ateii nu luptă în tranşee. Cred că acum se întîmplă ceva similar. Vreau să zic, unii oameni încă refuză să creadă. Dar mi se pare că această necredinţă se pierde şi se transformă destul de rapid». Serios, folosea termenii «atei» şi «necredinţă» într-o discuţie despre încălzirea globală!“ („Biserica încălzirii globale“, www.cato-at-liberty.org, 28 oct. 2009).

Dincolo de aceste opinii pasionate, o afirmaţie era preponderent acceptată: în lumea ştiinţifică, există practic un consens în legătură cu încălzirea globală provocată de om. În această ecuaţie complicată, ne putem baza pe oamenii de ştiinţă. Şi-atunci, a explodat…

ClimateGate

Intergovernmental Panel on Climate Change (IPCC) este un organism interguvernamental ştiinţific al ONU, fondat în 1988, cu membri din numeroase ţări, însărcinat să evaluze riscul încălzirii globale provocate de activitatea umană. În 2006, alături de Al Gore, IPCC a primit Oscarul şi Premiul Nobel pentru Pace în urma documentarului An Inconvenient Truth, care avertiza asupra catastrofelor ce ne aşteaptă dacă nu limităm emisia de gaze de seră. Pe baza rapoartelor IPCC, se formulează măsurile anti-încălzire globală la nivel guvernamental, în urma lor a apărut Protocolul de la Kyoto. IPCC nu emite propriile documente ştiinţifice, dar se bazează pe cele care apar în publicaţiile peer review. Una dintre sursele de informaţie ale IPCC este Climate Research Unit (CRU) din cadrul University of East Anglia, Marea Britanie. La mijlocul lunii noiembrie 2009, un hacker a intrat în baza de date a CRU, de unde a extras mii de documente şi e-mail-uri, conversaţii între oameni de ştiinţă britanici şi americani în cursul procesului de strîngere de informaţie ştiinţifică. Oricît de discutabil ar fi modul în care au fost extrase aceste documente, conţinutul lor e şi mai şocant. El ar arăta: „manipulare a datelor, îndoieli în particular dacă vremea într-adevăr se încălzeşte, suprimare a dovezilor, încercări de a ascunde adevăruri inconfortabile… Dar probabil cel mai respingător aspect îl reprezintă o lungă serie de discuţii despre cum pot fi reduşi la tăcere şi îndepărtaţi din procesul peer review cercetătorii disidenţi. Cu alte cuvinte, cum se poate crea un climat ştiinţific în care cine nu este de acord cu teoria încălzirii globale antropogenice să fie privit ca un nebun, al cărui punct de vedere nu are un grăunte de autoritate“ (The Telegraph, 20 nov. 2009).

ClimateGate a fost numit deja „cel mai mare scandal ştiinţific al generaţiei noastre“. Investigaţiile au început, iar pe parcursul lor directorul CRU şi-a dat demisia. O informaţie de ultim moment spune că cercetătorii de la CRU ar fi afirmat că au pierdut baza de date cu temperaturile ultimelor decenii, cînd aceasta le-a fost cerută. Iar hacker-ul e posibil să fie cineva din interior. Pesemne s-o fi săturat… Căldură mare, monşer! (Mădălina Şchiopu)