Indicator de sănătate culturală

Dan POPESCU
Publicat în Dilema Veche nr. 119 din 4 Mai 2006
Dilema veche la Timpul prezent   Ce vrei să te faci cînd vei fi mare? png

Scandalul în artă este un concept la fel de important ca auctorialitatea, originalitatea sau canonul estetic. Mai precis este un produs direct al artei europene. Acuzaţiile de blasfemie sau de derapaj estetic au punctat aproape toate momentele artei post-renascentiste. Două sînt marile direcţii după care se produc disputele: în jurul unor criterii interioare artei sau în funcţie de criterii exterioare ei, de obicei etice. Ambele direcţii sînt doi fermenţi decisivi în devenirea artei şi, după părerea mea, reprezintă două funcţii absolut esenţiale într-o societate deschisă şi laică. Acuzaţia de blasfemie este la fel de veche precum conceptul de autor. Lui Dürer i se reproşau crucificările realizate prea carnal, detractorii considerînd că Resurecţia părea improbabilă în astfel de condiţii. Lui Caravaggio i se reproşează realismul tabloului înfăţişîndu-l pe Sfîntul Matei prea puţin idealizat. Exemplele se înmulţesc odată cu modernitatea: Dejunul pe iarbă al lui Manet, Domnişoarele pe malul Senei sau Înmormîntare la Ornans ale lui Courbet, expoziţia impresionistă din 1874, expoziţia fauvistă din 1906, urinoarul lui Duchamp, Demoiselle-le lui Picasso, mişcarea Dada, Klimt, Schiele sau Kokoschka sînt repere ale modernităţii artistice. Toate au creat rumoare, scandal sau dezbatere publică. De cele mai multe ori disputele conţin atît subiecte specific estetice, cît şi considerente etice. Domnişoarele lui Courbet sînt prea indecente, înmormîntarea aceluiaşi e prea pitorească, Schiele e pornograf, Kokoschka e primitiv, Klimt prea senzual, Picasso dinamitează formele ca un dement, impresioniştii şi fauviştii au probleme cu felul în care pun culoarea, Duchamp dispreţuieşte arta, iar dadaiştii sînt lipsiţi de sens. Aproape că nu există moment în avangardele moderniste care să nu fi produs scandal. Amploarea perplexităţii pare să fie un indicator al importanţei mişcării artistice. Dacă unul din proiectele modernităţii artistice era tocmai autonomizarea artelor, atunci modul contestatar al mişcărilor artistice pare a fi o consecinţă firească. Pînă la autonomie, e necesară ruptura, opoziţia, fronda. După epuizarea demersului modernist odată cu expresionismul abstract, ideea de artă pentru artă devine principalul inamic. Cam aici putem plasa turnura postmodernistă, odată cu pop-art-ul în redescoperirea figurativului şi a contextului social. Experimentele artistice devin din ce în ce mai angrenate în context. Bruce Conner cu Child din 1959, Edward Kienholz cu al său Portable war memorial din 1969, performanţele lui Joseph Beuys, mişcarea situaţionistă a lui Guy Debord, mişcarea Fluxus, acţionismul vienez sînt doar cîteva repere de redefinire a artei în funcţie de contextul social. Înainte să mă refer mai pe îndelete la situaţia scandalului în arta contemporană românească, aş menţiona cîteva din evenimentele artistice ce au creat controverse în ultimele decenii. Primul ar fi sculptura lui Richard Serra intitulată Tilted arc. E vorba de o lucrare comisionată de U.S. General Service Administration's Arts-in-Architecture pentru o piaţă din New York (Federal Plaza). A costat în jur de 175.000 dolari în 1981. Era vorba de un o sculptură din metal în forma unui zid curbat care parcurgea piaţa separînd-o în două. În 1989, în urma unui protest public şi în pofida oamenilor din mediul artistic, o hotărîre judecătorească decide ca lucrarea să fie relocată. Serra protestează spunînd că lucrarea este site-specific şi, astfel, nu are sens în alt spaţiu. Cu toate acestea, lucrarea este dezasamblată. Al doilea exemplu îl reprezintă lucrarea Piss Christ a lui Andres Serrano. Expusă în 1989, aceasta înfăţişează un crucifix de plastic într-un recipient plin cu urină. Imaginea nu e prea descriptivă. Aflăm despre natura lichidului din titlu. Cum era de aşteptat, lucrarea atrage acuzaţii de blasfemie din partea cîtorva senatori supăraţi de faptul că The National Endowment of Arts, o instituţie de stat care finanţează proiecte artistice în America, a sponsorizat lucrarea. Al treilea exemplu important îl reprezintă expoziţia de grup Sensation ce înfăţişa o selecţie respectabilă de artişti britanici, unii deja staruri internaţionale: Damien Hirst, Jenny Saville, Chris Ofili, Jake şi Dinos Chapman, Sarah Lucas, Mona Hatoum, Tracez Emin, Marcus Harvey. Adică generaţia colecţiei lui Charles Saatchi. În show-ul din Londra, mărul discordiei îl reprezintă lucrările lui Jake şi Dinos Chapman ce înfăţişează copii într-o horă simbiotică cu mutaţii genetice ce transformă totul în teratologie pură. De asemenea, lucrarea lui Marcus Harvey, ce refăcea portretul unei criminale în serie, pe nume Myra Hindley, din amprente de copii, a produs o reacţie puternică, fiind ulterior vandalizată. Expoziţia trece şi oceanul însă în New York reacţiile adverse au apărut în jurul altei lucrări: The Holy Virgin May de Chris Ofili. E vorba de imaginea unei madone negre confecţionate din mărgele aplicate pe o pînză şi care, în loc de ramă, avea patru bulgări din bălegar de elefant. Primarul New York-ului, Rudolph Giuliani, a protestat vehement. În România situaţia devine mai simplă, exemplele numărîndu-se pe degetele de la o mînă şi toate fiind post-decembriste. E firesc, disputele publice pe teme artistice fiind interzise în perioada comunistă. Prima controversă apare în 1992, odată cu expoziţia organizată de Călin Dan şi intitulată Sexul lui Mozart. E o expoziţie de grup în care artişti precum Ion Bitzan, SubReal sau Geta Brătescu expun lucrări de un erotism ceva mai asumat. Scandalul este însă de mică amploare. 12 ani mai tîrziu, Suzana Dan şi Dumitru Gorzo produc stupoare prin expoziţia Stiff life de la Galeria Apollo cu tablouri în care apar scene explicit sexuale pictate în culori pop. Cotidianul Adevărul ia foc pe prima pagină. Argumentele deplîng faptul că arta şi-a pierdut rolul educativ, că nu se mai poate intra cu un copil în galerie, că expoziţia este pur şi simplu pornografie şi un atac la adresa bunului-simţ produse într-un spaţiu al UAP. Tratarea sexualităţii într-o manieră mai relaxată şi mai directă este un fenomen specific noii generaţii de artişti şcoliţi după 1989 şi el va trebui documentat cît de curînd într-un catalog bine alcătuit. Al treilea şi poate şi cel mai spectaculos exemplu românesc de eveniment artistic ce produce dezbatere publică este expoziţia F.A.Q. about Steve the Great de la Galeria H'art din decembrie 2004. Cinci artişti, Alina Buga, Dumitru Gorzo, Suzana Dan, Sabina Spătariu şi Sorin Tara, se hotărăsc să ia poziţie în manieră ironică faţă de concubinajul nefast dintre stat şi biserică în aniversarea a 500 de ani de la moartea lui Ştefan cel Mare. Expoziţia pune în discuţie oportunitatea sanctificării şi glosează în jurul mitului vitejiei domnitorului sau a erotismului acestuia. Miza asumată a expoziţiei este una ironică, în condiţiile în care nimeni din societatea civilă nu lua poziţie faţă de cheltuirea a trei milioane de euro pe evenimente aniversare de coloratură naţionalistă. Atît BOR, cît şi Partidul România Mare iau atitudine. Artiştii sînt acuzaţi de blasfemie şi atac la adresa valorilor româneşti. Galeria este vizitată de poliţie în urma unui denunţ, însă agenţii se declară depăşiţi de situaţie neştiind cum s-o instrumenteze. Urmează dezbateri televizate şi dosare în revistele culturale care încep să dezbată oportunitatea demitizării prin acţiuni artistice. Un alt eveniment de guerillă artistică producător de valuri l-a reprezentat acţiunea iniţiată de un grup din jurul lui Vlad Nancă în legătură cu promoţia Maggi. Deranjaţi de invazia inimioarelor Maggi în spaţiul public, Nancă & Co. au înlocuit sigla Maggi cu o serie de cuvinte licenţioase. Ar fi de menţionat aici şi proiectele lui Gorzo. Primul, Coconii, a constat în producerea a 350 de mici statuete de ghips colorate într-un roz strident, aplicate ilegal pe clădirile Bucureştiului. Miza era aceea de a produce acelaşi tip de reacţie pe care un privitor îl are în momentul cînd pătrunde în spaţiul unei galerii sau al unui muzeu. Prin presiune socială, modul specific al privirii se schimbă în cubul alb al galeriei. Privim mai cu atenţie şi facem ipoteze. Lucru ce nu se întîmplă pe stradă. Experimentul lui Gorzo a vizat tocmai această inabilitate a trecătorului de a privi mai atent. Acţiunea a avut succes, oamenii fiind intrigaţi de obiectele ce în mod evident nu-şi aveau locul acolo. Ipotezele erau amuzante: ar fi fost vorba de o sectă sau de o acţiune împotriva avortului sau de un nou design al bulinei ce atestă riscul seismic în Bucureşti. După un an, postul Antena 1 a difuzat în prime time un documentar ce anunţa invazia simbolurilor satanice pe străzile Bucureştiului. Un documentar de 4 minute care se voia profesionist însă construia în jurul unei ipoteze false. În expoziţia Rural art, de la Galeria HT003, acelaşi Gorzo protestează faţă de intenţia de a se construi Catedrala Neamului în Parcul Carol printr-o instalaţie în care un tractor comunist pictat pe aluminiu remorchează o catedrală de slănină. În expoziţia Mr. President is a sexual object, Gorzo produce un falus de aur imens din care pornesc ţepe. Preşedinţii României sînt serigrafiaţi pe nişte perne, iar acestea sînt trase în ţeapă. A doua piesă a expoziţiei este un tablou în care Băsescu este înfăţişat cu mustăcioară tunsă în formă de păr pubian, iar deasupra capului planează doi putti în picaj ce oferă un sceptru ambiguu. Miza expoziţiei era să amendeze prin ironie comportamentul infantil al românului în legătură cu puterea. E o relaţie prost construită, spunea Gorzo, mai degrabă de natură erotică decît una contractuală sau pragmatică. Prin sensibilitate, artistul este, de multe ori, un seismograf al societăţii. Un fel de nebun al regelui. Există însă o condiţie obligatorie a unui astfel de rol: societatea în care se manifestă să fie una deschisă. În condiţii dictatoriale, scandalul produs de artă este repede înăbuşit şi nu modifică nimic. Dezbaterea publică nu poate să se instaleze. Acesta este şi motivul pentru care la noi acest tip de evenimente cu ecou public sînt realitatea noii generaţii de artişti ce s-au format în libertate şi găsesc de cuviinţă să îşi asume această libertate integral.

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Motivul absurd pentru care o vânzătoare a refuzat doi tineri. „Poate credea că îl folosiți la orgii“
Doi tineri, unul de 25, iar celălalt de 21 de ani, susțin că o vânzătoare a refuzat să-i servească și le-a cerut să vină însoțiți de părinți, deși aveau actele și puteau să demonstreze că sunt majori. De fapt, ei nici măcar nu au cerut țigări, alcool sau alte produse destinate exclusiv adulților.
image
Prețul amețitor cu care se vinde un garaj din lemn în Brașov: „E inclusă și mașina în preț?"
Un anunț imobiliar din Brașov pentru vânzarea unui garaj din lemn a stârnit ironii din partea românilor. Garajul de 22 metri pătrați din lemn costă cât o garsonieră.
image
Ianis, sufocat de Hagi: cum un părinte, „orbit“ de subiectivism, a ajuns să facă țăndări imaginea băiatului său
Managerul Farului a mai creat un caz, deranjat că selecționerul nu i-a titularizat băiatul în amicalele cu Irlanda de Nord și Columbia. Episodul lungește lista derapajelor unui părinte care persistă în greșeala de a-și promova agresiv fiul, mărind și mai mult povara numelui pe umerii acestuia.

HIstoria.ro

image
Bătălia codurilor: Cum a fost câștigat al Doilea Război Mondial
Pe 18 ianuarie a.c., Agenția britanică de informații GCHQ (Government Communications Headquarters) a sărbătorit 80 de ani de când Colossus, primul computer din lume, a fost întrebuințat la descifrarea codurilor germane în cel de Al Doilea Război Mondial.
image
Cum percepea aristocrația britanică societatea românească de la 1914?
Fondatori ai influentului Comitet Balcanic de la Londra, frații Noel și Charles Buxton călătoresc prin Balcani, în toamna anului 1914, într-o misiune diplomatică neoficială, menită să atragă țările neutre din regiune de partea Antantei.
image
Istoricul Maurizio Serra: „A înțelege modul de funcționare a dictaturii ne ajută să o evităm” / INTERVIU
Publicată în limba franceză în 2021, biografia lui Mussolini scrisă de istoricul Maurizio Serra, membru al Academiei Franceze, a fost considerată un eveniment literar şi istoric.