- argument -

Cîndva, demult, tocmai prin 1982, Ronald Reagan a fost întrebat ce se mai întîmplă cu dezgheţul din relaţia cu URSS. Glumeţ cum îl ştim, Reagan a răspuns că e multă vorbărie din partea ruşilor, dar nici un fel de fapte, că ei, americanii adică, ar vrea, dar „it takes two to tango“. Cum ar veni, e nevoie de doi parteneri ca să iasă de-un tangou. 

A murit URSS, s-a dus şi Războiul Rece. Americanii sînt la a n-a relansare a relaţiei cu Moscova şi nu e clar nici acum dacă va ieşi de-un tangou. În ce ne priveşte, Rusia e motiv de văicăreală, de indiferenţă sau de nervi. Văicăreala e destul de prezentă în spaţiul public şi sună cam aşa: văleu, de ce nu avem noi relaţii bune cu Rusia, că Germania şi Italia se înţeleg cu ea, numai noi ne dăm colţoşi. E uşor să ai relaţii bune cu Rusia cînd eşti Italia şi Germania, cînd între tine şi Rusia se găsesc o grămadă de state mai mici, care în general nu au relaţii bune cu Rusia. Chestie de noroc geografic. 

Dar să zicem că am fi noi un popor de isterici care scot limba la ruşi în mod inutil. Să zicem doar. Întrebarea importantă este totuşi: Rusia vrea să danseze tangou cu noi? Din nu foarte multele contacte pe care le-am avut şi eu cu oficiali şi reprezentanţi ai establishment-ului de la Moscova, nu mi s-a părut că ar avea chef de tangou cu noi. Pur şi simplu, pe harta mentală a decidenţilor din Rusia, România (ca şi alte state din Est) este un pion al americanilor în coasta lor şi trebuie ba cumpărată, ba pedepsită, ba ameninţată. Ei bine, cu o ţară care te tratează de pion nu prea poţi să dezvolţi un parteneriat. Impresia mea e că Rusia nu are chef de parteneriate cu ţări din astea mai mici, pentru Rusia eşti pionul ei sau eşti duşman. Doar dacă eşti Germania sau Franţa, atunci merită să facă eforturi, altfel e cum ziceam: pion sau duşman. Deci, văicărelile regulate ale unor politicieni, analişti, ziarişti – trebuie, dar e musai, musai să avem o relaţie bună cu Rusia – îmi provoacă zîmbete: domnule, dar Rusia vrea o relaţie cu tine? 

Altfel, nici nu avem de ce să ne certăm cu ruşii. Indiferenţa e cea mai bună, după umila mea părere, nu prea avem interese comune cu Rusia, iar acolo unde avem divergenţe de opinii (energie, Republica Moldova), oricum o confruntare directă nu ne-ar aduce nimic bun, aşa că mai bine ne vedem de treabă pe proiectele noastre şi cînd o fi să se supere Rusia, jucăm multilateral şi-i băgăm şi pe alţii în joc. 

Pe scurt: văicăreala e inutilă, duşmănia e periculoasă, indiferenţa creativă e cea mai bună. Şi asta o să-i irite cel mai mult pe cei de la Moscova. Ştiţi cum se spune: opusul dragostei nu este ura, ci indiferenţa. Aşa e şi în relaţiile cu imperiile în decădere: sînt enervate nu atît de ostilitate, cît de indiferenţă. Dar această indiferenţă strategică nu se confundă cu neştiinţa. Trebuie să ştim ce se întîmplă cu Rusia, cum gîndeşte Rusia. Şi tocmai asta vrea acest dosar: să mai dăm o tură, aşa în trecere, indiferent, pe la Moscova, să vedem ce mai zice lumea.