Interesant şi imperfect precum însăşi democraţia

Publicat în Dilema Veche nr. 589 din 28 mai - 3 iunie 2015
Interesant şi imperfect precum însăşi democraţia jpeg

La 25 de ani de la victoria sa categorică din mai 1990, este încă greu să vorbeşti despre Ion Iliescu. În acea primăvară eram student şi-mi doream cu toată ardoarea ca barca politică a dlui Iliescu să intre la apă. Printre colegi la fel de nedormiţi şi nebărbieriţi ca şi mine, agitam cheile în Piaţa Universităţii, mă recomandam „golan“ cu mîndrie şi credeam că Radu Câmpeanu ne va salva de neocomunism (alţii credeau că salvarea va veni de la Ion Raţiu). Dar, în acel 20 mai, victoria dlui Iliescu a fost mai categorică decît în cele mai negre coşmaruri ale noastre. Cu mintea profesorului de azi, nu am nici un dubiu: era normal ca Ion Iliescu să cîştige, pentru că spiritul timpului era cu totul de partea sa. România de atunci vorbea limba acelui Iliescu de atunci. Să fim sinceri: într-un fel, ne schizofrenizaserăm cu toţii. În vara aceea, la cîteva luni după prima victorie a eroului nostru, am scos o prea frumoasă studentă, medicinistă şi olteancă, la o plimbare, prin Parcul Romanescu din Craiova. Din propria grădină a părinţilor mei luasem un trandafir – tocmai bun pentru a-l da fetei la întîmpinare. Gestul acesta îl exersam deja de cîţiva ani cu diverse destinatare şi fetele, în genere, erau plăcut surprinse. Dar medicinista mea m-a privit acru. Trandafir!? Tu eşti cu Iliescu!? – a spus ea, făcînd un pas îndărăt. Era o amiază frumoasă de iulie ’90, tocmai plouase şi aerul plutea aburit deasupra asfaltului. A fost prima şi singura femeie pe care am văzut-o oripilată în faţa unei roze. Cum v-am spus, eram puţin schizofrenici cu toţii.

Un om care s-a autoreinventat

Numai răuvoitorii ar putea nega că Ion Iliescu nu a evoluat spectaculos – şi, în opinia mea, cu mult mai bine decît o arătau datele iniţiale. Puneţi-vă o clipă în pantofii săi din anul 1990: acest om era un produs al sistemului ce tocmai se dovedise a fi o aberaţie a istoriei. Crescuse şi se educase în stalinism, muncise, crescuse şi descrescuse în ceauşism. Acest om era din familia ideologică a lui Ceauşescu, chiar dacă l-a fentat pe acesta şi, deşi mototolit politic, i-a supravieţuit. A-i cere acelui Iliescu să gîndească precum Ronald Reagan e un nonsens. A-i fi cerut să-i simpatizeze pe foştii deţinuţi ţărănişti – la fel. El gîndea şi vorbea ca un activist mai luminat decît Ceauşescu, dar orizontul său politic nu era mult mai larg. Am certitudinea că, în primăvara lui 1990, Ion Iliescu era ferm convins că prietenia cu URSS se va accentua; că moşierii sînt căpuşe care nu trebuie să revină, la fel cum Regele şi fiicele sale sînt tot nişte căpuşe. Perestroika lui Gorbaciov era aproape, americanii erau departe. Marea majoritate a românilor era de partea lui Ion Iliescu atunci şi, mai ales, îşi dorea linişte. Pentru acea linişte, Ion Iliescu s-a bucurat cînd i-a văzut pe mineri descinzînd în Capitală – numai că aceasta este doar o jumătate a adevărului. Cealaltă jumătate spune că, atunci, cea mai mare parte a românilor au considerat că venirea minerilor a fost salutară.

Faceţi un salt peste timp. Acelaşi om, în al doilea (sau al treilea – asta da dilemă!) mandat al său, s-a împăcat cu Regele Mihai, a fost votat cu eleganţă de Doina Cornea, a început să laude privatizarea şi, tot el, a admirat cu George W. Bush acel curcubeu de toamnă de peste Bucureşti, vorbind răspicat despre marea dorinţă a românilor de a intra în NATO. Personal, am convingerea că Ion Iliescu a fost sincer şi cînd l-a hăituit pe Regele Mihai în 1990, şi cînd l-a invitat la cină în 2003. A fost sincer şi cînd i-a protejat pe primii rechini ai tranziţiei (care s-au adăpostit fără probleme sub pulpana sa), dar şi cînd a început să-i urecheze prin 2002, în persoana omnipotentului pe atunci premier Năstase. Apropo: cred că Adrian Năstase a fost unul dintre cei mai inteligenţi premieri ai României (nu discut aici culpele sale, a făcut-o Justiţia) – dar sînt convins că istoria va consemna că declinul dlui Năstase nu a început cînd s-a certat cu Traian Băsescu, ci atunci cînd l-a contrazis pe Ion Iliescu.

Cred că ar fi onest din partea noastră să acceptăm că oamenii raţionali îşi pot schimba convingerile. Ion Iliescu s-a schimbat odată cu România, în sensul bun al cuvîntului, aşa cum doar cei mai interesanţi conducători din istoria noastră au făcut-o. Primii săi ani au fost penibili – dar tot la fel erau chipul nostru comun, primele reclame de la televiziunea de stat, aspectul străzii, sucurile TEC la dozator pe care le beam cu plăcere orgasmică sau hainele turceşti care impuneau moda din tîrguri. În schimb, mandatul de după anul 2000 al lui Ion Iliescu a fost, aş spune, un exerciţiu de stil. Fostul aparatcik care ridica tonul la nervi („Măi, animalule!“) a devenit treptat de un calm regal, zîmbetul lui nu ni se mai părea la fel de enervant precum în 1990, iar omul care învăţase rusa la tinereţe a deprins engleza la vîrsta a treia. Există un moment, în toamna anului 1996, peste care noi toţi – cei care am votat cu Emil Constantinescu şi nu am regretat acest lucru niciodată – am trecut nemeritat de repede, în euforia bucuriei de atunci. Cu ceva timp în urmă am făcut un documentar pentru TVR şi eu însumi am fost plăcut surprins cînd am văzut aceste imagini: ei bine, după acele alegeri din 1996 – pe care le-a pierdut –, Ion Iliescu a spus următoarele cuvinte: „Alegerile trec, ţara rămîne!“ Pentru fostul aparatcik era, trebuie să o recunoaştem, o frază de o eleganţă notabilă. Am cunoscut, în politica românească, „democraţi“ cu mai multe pretenţii, dar care au fost mereu incapabili să accepte că binele ţării ar putea însemna înfrîngerea lor.

Ion Iliescu s-a reinventat de la un an la altul şi, dincolo de toate păcatele sale, cred că a mers în direcţia bună. Sînt momente delicate în istoria sa prezidenţială (primele mineriade, „telefonul roşu“ cu Moscova, pupilii-rechini de care vorbeam etc.), dar sînt şi momente care s-ar putea ca sub patina timpului să ne apară sub alte culori. De exemplu, sînt foarte curios cum ar fi gestionat conflictul de la Tîrgu Mureş, cel din martie 1990, un profitor & accelerator al zîzaniei precum Traian Băsescu. N-o vom şti niciodată, desigur. Dar ceva date mă fac să spun că rolul lui Ion Iliescu în acea provocare a fost mai benefic decît vă puteţi imagina.

Lena şi Tita au avut dreptate

În toamna anului 2000, scriam deja de ceva vreme la Dilema şi, în şedinţele de redacţie, cele mai nevinovate plăceri erau să-l tachinez pe irepetabilul Alex. Leo Şerban pentru părul său blond şi espadrilele lui verzi (sau invers) şi să le enervez pe Tita Chiper şi pe Lena Boiangiu ironizîndu-l în fel şi chip pe Ion Iliescu (nu ştiu cît de mult îl iubeau ele – dar, oricum, îl priveau mai matur decît mine). Numai că, surpriză! Dl C.V. Tudor a intrat în turul doi al alegerilor şi, brusc, chiar trăiam o dilemă: a-l vota sau a nu-l vota pe Ion Iliescu – pentru că, oricum aş fi întors-o, de el depindea democraţia românească! Astăzi, e uşor să spui că totul a fost o manipulare etc. Negustînd teoriile conspiraţiei, am crezut şi atunci ceea ce cred acum: uneori, în viaţa statelor, apar acele lebede negre (pe care ulterior avea să le teoretizeze Nassim N. Taleb) neaşteptate de nimeni, dar cu atît mai pline de consecinţe. Nu-mi venea a crede: cei doi au ajuns în finală, unii dintre prieteni spuneau că li s-ar usca mîna dacă ar vota cu Iliescu, iar C.V.T. se şi vedea preşedinte. Ce-i de făcut? – am întrebat-o pe Tita Chiper, mergînd într-o zi cu ea la o masă ieftină de prînz. Ce-i de făcut, Lena? – am întrebat-o şi pe cealaltă doamnă, mergînd cu ea spre metrou. O să povestesc altădată ce şi cum mi-au zis ele – cert este că m-am dus în acea duminică şi l-am votat pe Ion Iliescu. Nici mîna nu mi s-a uscat şi nici acel mandat astfel început al dlui Iliescu nu mi-a displăcut foarte mult. La 15 ani distanţă, priviţi situaţia la zi: Ion Iliescu scrie cărţi lizibile şi, cînd grăieşte, ca un patriarh, face linişte în partidul său (în care încă are fani mulţi), pe cînd C.V. Tudor a pierdut partidul, a devenit mizilic al show-urilor mondene şi, mai ales, a eşuat în a le împăca pe Zăvorance. Este, s-o recunoaştem, o diferenţă!

În urmă cu două luni, l-am invitat pe Ion Iliescu să-şi lanseze ultima sa carte într-un amfiteatru al Facultăţii de Istorie. Spre surprinderea mea, amfiteatrul s-a umplut. Spre şi mai marea mea surprindere, la intrarea dlui Iliescu studenţii s-au ridicat şi l-au aplaudat – cu o eleganţă pe care le-o cunoşteam, dar nu mă aşteptam să o arate tocmai atunci. Niciodată n-aş fi bănuit aşa ceva pe cînd eram eu student, în acelaşi amfiteatru.

Ceva mă face să cred că locul în istorie al lui Ion Iliescu nu va fi la fel de luminos precum credeau admiratorii săi din 1990 („Iliescu apare / Soarele răsare!“), dar nici atît de negru precum am/au crezut contestatarii săi, de ieri şi de azi.

Adrian Cioroianu este doctor în istorie, profesor universitar, decan la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti, şi a fost ministru de Externe al României. Anul trecut a publicat cartea Cea mai frumoasă poveste – cîteva adevăruri simple despre istoria românilor.

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Motivul absurd pentru care o vânzătoare a refuzat doi tineri. „Poate credea că îl folosiți la orgii“
Doi tineri, unul de 25, iar celălalt de 21 de ani, susțin că o vânzătoare a refuzat să-i servească și le-a cerut să vină însoțiți de părinți, deși aveau actele și puteau să demonstreze că sunt majori. De fapt, ei nici măcar nu au cerut țigări, alcool sau alte produse destinate exclusiv adulților.
image
Prețul amețitor cu care se vinde un garaj din lemn în Brașov: „E inclusă și mașina în preț?"
Un anunț imobiliar din Brașov pentru vânzarea unui garaj din lemn a stârnit ironii din partea românilor. Garajul de 22 metri pătrați din lemn costă cât o garsonieră.
image
Ianis, sufocat de Hagi: cum un părinte, „orbit“ de subiectivism, a ajuns să facă țăndări imaginea băiatului său
Managerul Farului a mai creat un caz, deranjat că selecționerul nu i-a titularizat băiatul în amicalele cu Irlanda de Nord și Columbia. Episodul lungește lista derapajelor unui părinte care persistă în greșeala de a-și promova agresiv fiul, mărind și mai mult povara numelui pe umerii acestuia.

HIstoria.ro

image
Bătălia codurilor: Cum a fost câștigat al Doilea Război Mondial
Pe 18 ianuarie a.c., Agenția britanică de informații GCHQ (Government Communications Headquarters) a sărbătorit 80 de ani de când Colossus, primul computer din lume, a fost întrebuințat la descifrarea codurilor germane în cel de Al Doilea Război Mondial.
image
Cum percepea aristocrația britanică societatea românească de la 1914?
Fondatori ai influentului Comitet Balcanic de la Londra, frații Noel și Charles Buxton călătoresc prin Balcani, în toamna anului 1914, într-o misiune diplomatică neoficială, menită să atragă țările neutre din regiune de partea Antantei.
image
Istoricul Maurizio Serra: „A înțelege modul de funcționare a dictaturii ne ajută să o evităm” / INTERVIU
Publicată în limba franceză în 2021, biografia lui Mussolini scrisă de istoricul Maurizio Serra, membru al Academiei Franceze, a fost considerată un eveniment literar şi istoric.