Întrebări şi răspunsuri cu Ovidiu la Tomis
Luciae Lazari,
magistrae meae
Pentru cititorul obișnuit cu literatura de azi, textele antice au și avantaje, și dezavantaje. Vechimea și succesul repetat ale unei opere copiate, editate, traduse de nenumărate ori sînt garanții ale calității și universalității mesajului său. Cum de cele mai multe ori acest pasaj nu rămîne steril, ci inspiră mai multe răspunsuri, opera antică servește drept cheie, nu doar pentru a ști mai multe despre Antichitatea clasică, ci despre toate epocile și culturile unde referința clasică occidentală este inerentă creației artistice. În fond, modelul, determinat de educația artistului și a publicului său, este o condiție universală a plăcerii estetice: ne place ceea ce recunoaștem, admirăm ceea ce ne surprinde pentru că este altfel decît ne-am aștepta. Ovidiu a uzat și poate abuzat el însuși de modele, ca un excelent „poet savant“ – așa cum se cuvenea să fie demn urmaș al Alexandrinilor; a și avut șansa, destul de rară, să fie citit și citat aproape în toate epocile.
Dificultatea parcurgerii unui text antic este dată de ceea ce ne desparte de Ovidiu și de ceilalți autori din Antichitate: trăim într-o lume ce vorbește, gîndește și acționează altfel. Aceasta nu înseamnă că lumea noastră nu are de învățat de la „alții“, în general, și de la cei pe care îi moștenește, în special. Cunoașterea contextului este obligatorie pentru a înțelege o operă clasică, iar efortul necesar se poate dovedi frustrant pentru cititorul care caută un acces facil la plăcerea estetică. Or, tot ceea ce se poate ști astăzi despre Ovidiu și creația sa vine mai ales din opera transmisă sub numele său: un corpus destul de limitat, explorat și repetat în numeroase dicționare și istorii literare latinești în ultimele trei secole.
Ce se poate spune nou despre Ovidiu, ce nu se găsește la îndemîna fiecăruia, pe o pagină „wiki“ sau într-o arhivă internațională de traduceri? Foarte puțin, căci șansele ca o fărîmă de text sau de sens să fi trecut neobservată sînt extrem de reduse. Dar la fel cum medicina nu se termină cu studiul anatomiei, tot așa cunoașterea unui text nu este decît o condiție preliminară pentru a înțelege locul și impactul său, de-a lungul timpului, într-o cultură căreia îi aparținem și care – vrem, nu vrem – ne formează ca indivizi.
Rîndurile ce urmează nu vor aduce așadar date noi, ci doar cîteva încercări de răspunsuri la întrebări pe care un cititor ce a deschis o carte a lui Ovidiu și le‑ar putea pune. Vă propun un fel de „interviu“ cu autorul Scrisorilor de la Marea Neagră (Pontice). E drept, Ovidiu și contemporanii nu cunoșteau nici conceptul de „interviu“, nici mediile de comunicare de masă. Dialogul cu un autor prin intermediul operei, așa cum îl putem avea astăzi cu Ovidiu, era însă un exercițiu fundamental în școlile antice. Pregătirea oratorului, esențială într-o societate unde poporul avea, cel puțin în principiu, o putere legislativă și judecătorească exprimabilă în mod direct, cuprindea exerciții prin care elevul adolescent învăța să formuleze întrebări și răspunsuri pornind de la texte, de multe ori știute pe dinafară.
Între manualele lui Cicero și Quintilian, exercițiile de pledoarie ale tatălui filozofului Seneca, coleg cu Ovidiu, ne dau o idee despre această practică didactică și despre cum s-ar fi prezentat Ovidiu în fața profesorilor săi de retorică (Controverse 2.2.8). Cu atît mai puțin surprins de întrebări și răspunsuri pe marginea unui text ar fi fost Ovidiu după anii de pregătire filozofică grecească – la Atena, în Asia Mică și Sicilia (Triste 1.2.77-78, Pontice 2.10.21-29): de la dialogurile cu Socrate la școlile purtînd amprenta aristotelismului, întrebările și răspunsurile au fost motorul dobîndirii cunoștințelor pînă în epoca modernă.
Cine este Ovidiu și de ce l-am mai citi azi?
Ovidiu e un poet de limbă latină, suficient de cunoscut la 51 de ani trecuți pentru a-și redacta o autobiografie realistă la persoana I (Triste 4.10): obicei rar la vremea lui – dacă ne gîndim că însuși Cezar și-a povestit războaiele la persoana a treia – dar nu excepțional în poezia elegiacă în care, prin definiția genului, eul poetic își spune oful, mai mult sau mai puțin real. Ovidiu s-a născut pe 20 martie 43 î.Hr. la Sulmona, în ținut pelign (azi în Abruzzo), și, pînă la moartea sa, intervenită potrivit Cronicii Sfîntului Hieronim în 17 d. Hr., a fost martorul „revoluției romane“: tranformarea republicii democratice censitare, total ostilă monarhiei, într-un imperiu, condus de o dinastie ereditară, care pretindea că domină toată lumea cunoscută.
Rari sînt autorii romani, proveniți din păturile sociale privilegiate și educați în spiritul respectului pentru înaintașii romani și sclipirile Greciei deja apuse, care, departe de a idealiza trecutul, s-au declarat fericiți să trăiască în secolul lor. Ovidiu este o excepție: era un spirit modern și monden. Citindu-i Amorurile – redactate între 25-16 a.C. –, intrăm în atmosfera Romei pacificate după trei generații decimate de războaie civile; sîntem martorii tînărului flușturatec ce se strecoară în patul amantei sau plînge la ușa ei. Într-o societate tradițională, în care interesul pentru psihologia feminină nu era o prioritate a bărbatului, autorul Leacurilor de înfrumusețare pentru fața femeii și al Scrisorilor eroinelor nu e egalat în finețe decît poate de Virgiliu, prin portretul Didonei din Eneida.
În același timp, ambițios și spiritual, Ovidiu prefera variația; poemul său epic Metamorfoze este o adevărată istorie a lumii elenizate, prin prisma transformării elementelor și caracterelor, potrivit doctrinei pitagoreice a reîncarnării sau mai exact a metensomatozei. Rescriind istoria Romei, Ovidiu folosește tradiții deja cunoscute de publicul său, dar evită să calce pe urmele lui Virgiliu, alegînd de fiecare dată alternativa – de exemplu, preferînd să pună accentul pe originea greacă, arcadiană și nu troiană a romanilor (Metamorfoze 14-15). Și pentru că erudiția și tehnica poetică îi permiteau să exceleze și în domeniul mitologiei italice, începe redactarea Fastelor, explicație elegiacă a calendarului roman din care se pare că nu a apucat să scrie decît prima jumătate.
Îndrăzneala sau plăcerea jocului și a riscului au făcut din Ovidiu autorul primei arte erotice păstrate în Occident. Lecții de amor se găseau deja în piesele de comedie, în poeme puse pe seama unor curtezane celebre (ca Philaenis din papirul POxy 39.2891) sau chiar în cîteva poeme elegiace latine (precum cele ale lui Tibul 1.4, 5, Properțiu 4.5 și ale lui Ovidiu însuși, în Amoruri 1.8). Dar Ovidiu înnobilează seducția, predînd-o întregului popor ca pe o „ars“, un „meșteșug“, așa cum se preda tinerilor aristocrați tehnica vînătorii sau a agriculturii. Cînd Augustus voia o întoarcere la valorile morale tradiționale, pedepsindu-și pînă și fiica și nepoata pentru adulter, publicarea acestei Arte nu putea trece neobservată: de la locurile de pierzanie din Roma și împrejurimi, la manierele de abordare a unei femei sau a unui bărbat, pînă la pozițiile sexuale potrivite diferitelor configurații fizice, Arta iubirii poate fi interpretată ca o formă de opoziție politică. Iar Ovidiu, fidel spiritului său provocator și rafinat, răspunde amenințării cu Remedii: vindecarea de amor pe care o recomandă nu este nicidecum o ispășire a greșelilor erotice, ci o continuare a artei de a trăi pentru plăcerile trupești, dincolo de suferințele pe care acestea le pot aduce. Spiritul rafinat, talentul și curajul poetului justifică așadar locul important ce i se cuvine în literatura universală.
Care sînt ingredientele succesului lui Ovidiu?
Înainte de toate, important este subiectul. La Ovidiu el este de multe ori erotic sau, în orice caz, sentimental, în situații banale – precum tînărul îndrăgostit care suferă la refuzurile Corinnei în Amoruri – sau excepționale, cînd pasiunile sînt împinse la extrem. Gama aceasta largă de pasiuni este exploatată din ce în ce mai subtil cu cît poetul avansează în vîrstă: deja în Arta iubirii și în Metamorfoze, mai multe niveluri de lectură sînt posibile, de la sensul literal la ironia și chiar batjocura socială și politică. În Remedii și Faste, precum în epistula trimisă lui Augustus de la Tomis (Triste 2), jocul aluziilor devine atît de complex că e greu de spus pînă la ce punct Ovidiu însuși putea evalua capacitatea diferiților săi cititori de a-l înțelege așa cum ar fi vrut el. Un alt ingredient sigur al succesului era mitul. Ovidiu este un nou Callimach, nu doar prin coloratura elegiilor sale personale – datorită căreia Properțiu, puțin înaintea sa, se declara un Callimach al romanilor, Elegii 4.1.64 –, ci mai ales prin faptul că Metamorfozele și Fastele sînt primele culegeri de poeme etiologice, ce explicau toată mitologia greco-romană.
Publicul ovidian din toate timpurile regăsește astfel numeroase personaje despre care a învățat la școală sau în diferite lecturi, pe care le vede reprezentate în picturi și sculpturi; în același timp, el este întotdeauna surprins de o nouă variantă sau cel puțin o nouă nuanță pe care Ovidiu o dă tutoror miturilor. Bogăția ideilor nu rămîne ascunsă într-un limbaj greu de înțeles, așa cum se întîmpla de multe ori cu poeții Alexandrini, filologi înainte de toate. Ovidiu folosește un limbaj clar, ușor chiar pentru discipolii care încep să învețe limba latină. În plus, așa cum o spunea el însuși, talentul natural pentru a se exprima în versuri ritmate (Triste 4.10.26) a făcut din el unul dintre cei mai mari versificatori latini, cultivat ca exemplu în toate epocile latinității. Accesibilitatea formei și conținutului, acest talent de a face să pară simplu tot ceea ce era foarte elaborat i-au asigurat poetului un succes imediat, de care a fost conștient în timpul vieții și pe care-l găsim confirmat cîteva generații mai tîrziu pe zidurile de la Pompei (CIL 4.1893-1895, din Amoruri 1.8.77-78 și Arta 1.475-476).
Așadar, în ciuda cenzurii imperiale, deși cărțile sale au fost excluse din bibliotecile publice (Triste 3.1), în 79 d.Hr. poezia lui de dragoste lui era știută, cel puțin în parte, pe dinafară în Italia. Aceste calități imposibil de negat au făcut ca, în Occidentul latin, operele considerate la vremea sa ca indecente să fie copiate și păstrate în mănăstiri. La Bizanț, în secolul al XIII-lea, Ovidiu a fost unul dintre puținii clasici latini traduși în greacă. Renașterea i-a asigurat o posteritate fără egal: dincolo de literatură și muzică, mitologia greacă și romană a lui Ovidiu a inspirat decorația numeroaselor palate clasice și baroce ale Europei, fiind astfel o prezență inevitabilă în cotidianul elitelor care au dictat gustul artistic pînă în secolul al XIX-lea.
De ce Tomis, de ce Triste și Pontice?
Nu vom cunoaște poate niciodată cu exactitate contextul relegării poetului de la Roma. Tot ceea ce știm este ceea ce ne spune Ovidiu însuși în Triste: motivele au fost carmen – poezia, adică Arta iubirii – și error, o greșeală, nu o crimă (Triste 2.103-108, 4.1.23-24). Toate teoriile moderne de complot, pînă la absurda negare a prezenței lui Ovidiu la Tomis, sînt lipsite de valoare istorică. Putem bănui că greșeala avea un fond politic și că Tiberiu și Livia i-ar fi fost, din motive total necunoscute, și mai ostili decît Augustus. Fie din cauza acestei adversități, fie de bătrînețe, disperare sau uitare, Ovidiu nu mai cere să se întoarcă la Roma după moartea lui Augustus, în 14 d.Hr. Este mai ușor de înțeles de ce, fără să fie exilat – adică deposedat de cetățenia romană și de averile sale, ceea ce i-ar fi afectat familia (Triste 4.10.69-76) –, a fost totuși trimis într-un loc atît de teribil pentru cineva care aprecia comoditățile vieții romane, orașul mediteranean și cultura recentă.
Opoziția dintre greci – împreună cu populațiile asimilate lor, precum romanii – și barbari este o banalitate în mentalitatea antică, veche deja de o jumătate de mileniu pe vremea lui Ovidiu. De la Hippocrate (în tratatul Despre aer, ape, locuri), devenise comună imaginea unei lumi în centrul căreia era bine să te naști și să trăiești sănătos, dar ale cărei extremități, prea reci sau prea calde, sigur deșerte și barbare, trebuiau evitate. Repulsia societăților sedentare față de nomazi nu era egalată decît de spaima în fața invaziilor călăreților stepei: numele sciților și sarmaților aminteau de parții pe care romanii nu i-au putut învinge niciodată așa cum au fost ei învinși. Oroarea nordului și a populațiilor sale apare relativ des în opera lui Ovidiu – ca și în opera contemporanilor săi –, înainte de relegare.
Ce ironie din partea clementului Augustus să îi cruțe viața nesocotitului poet și să-l trimită tocmai acolo unde poetul s-ar fi simțit ca în Infern (Pontice 1.8.27; 3.5.56)! Ironie cu atît mai mare cu cît numele Tomisului era explicat de Ovidiu însuși prin mitul Medeei, unul dintre personajele sale preferate, prințesa colhidiană descendentă a Soarelui, magiciană fără pereche, care nu a ezitat să își trădeze neamul și familia, să își ucidă fratele și copiii din dragoste și apoi răzbunare față de Argonautul Iason (în operele păstrate – a VI-a și a XII-a dintre Scrisorile eroinelor, cartea a VII-a din Metamorfoze, Triste 3.8.3-4, 3.9 –, dar și în tragedia de tinerețe Medeea, menționată în Amores 2.18.13-14, 3.1 și citită încă de Tacit, Dialog despre oratori 12 și de Quintilian, Formarea oratorului 10.1.98). Una dintre formele grecești ale toponimului „Tomis“, era „tomoi“, adică „bucăți“: ea putea aminti de ciopîrțirea fratelui Medeei, Absyrtos, în fuga cu lîna de aur, din Marea Neagră pe Dunăre, spre Iliria (Triste 3.9.5-34).
Iată poate de ce Ovidiu a fost exilat tocmai în modesta Tomis, din care romanii aveau să facă un important centru urban de-abia în secolele următoare, și nu la Histria sau Aegyssos, situate și ele la capătul scitic al lumii romane. Nici o certitudine nu este însă posibilă. De la corespondenții reali ai poetului pînă la cititorii de astăzi, mulți i-au reproșat lui Ovidiu lipsa de interes pentru locul de surghiun și lipsa de inspirație (Tristia 1.1.47-48). Amîndouă totuși sînt mai puțin surprinzătoare cînd sînt resituate în context historic și literar. Interesul susținut pentru spațiile și popoarele socotite „sălbatice“ nu apare decît în secolul al XVIII-lea, odată cu iluminismul și apariția geografiei moderne și a etnografiei, bazate pe expediții de explorare.
E adevărat că Ovidiu pretinde că a învățat limbile geților și sarmaților (Triste 5.12.55-58) și c-ar fi fost onorat nu doar de tomitani, ci chiar și de sarmați (Triste 1.5.69, 5.1.73-74)! Nu-l putem contrazice în lipsa oricărei alte dovezi. Dar chiar dacă el socotea că știe aceste limbi, nu înseamnă că știa mai mult de cîteva cuvinte din vocabularul curent sau că nu a cerut unor sclavi asistenți să îl ajute în a compune în aceste limbi – așa cum alți autori antici, care aveau o limbă maternă „barbară“, au făcut pentru a scrie în greacă și latină. Ovidiu ne spune foarte puțin chiar și despre prezența romană la Tomis: cetățile grecești, enclave între mare și regatul trac client al Romei, erau și ele sub protectorat după campania lui Marcus Licinius Crassus (28 a.C.), așa cum se poate observa din misiunile lui Cornelius Lentulus (10-6 î.Hr.) și Publius Vinicius (3-2 î.Hr.), atestate în inscripții. Ovidiu menționează doar numele a doi romani implicați în menținerea unui echilibru de forțe la Dunărea de Jos: Vestalis – primipil sub Vitelius, în 12 d.Hr., Pontice 4.7 – și Lucius Pomponius Flaccus – în 15 p.C., Pontice 4.9.75-80. Pînă și itinerariul său de la Roma la Tomis, în care se prezintă ca un nou Ulise, Enea și Iason în același timp, evocă realitatea călătoriei doar prin filtrul lecturilor, împiedicîndu-ne astfel să îl urmăm pas cu pas prin Tracia (Triste 1.10).
Ovidiu ne spune, în schimb, totul despre ceea ce contemporanii săi de la Roma știau despre aceste regiuni: Marea Neagră e un capăt de lume (Triste 2.194; 3.4b.52; 3.13.12; 4.9.9), ultima cucerire romană (Triste 2.199-200; 3.13.28), la nord (2.190; 3.2.2; 3.4b.[47]; 3.11.8; 4.8.41-42), unde e frig și barbarie (3.10, 5.10): la fel cum ne poate apărea nouă Siberia, cu iernile sale lungi și negre și cu ororile istoriei recente. Cît despre tonul plîngăcios al Tristelor și al Ponticelor, el este o constantă în literatura latină de exil, din Antichitate în Renaștere și chiar pînă în zilele noastre.
Ceea ce îi diferențiază pe Ovidiu ce Cicero sau Seneca, spre exemplu, este lipsa unei perspective filozofice, morale. Poetul rămîne fidel, pînă la sfîrșit, pasiunilor sale romane. Talentul său, însă, a făcut ca Tristele și Ponticele să fie considerate ca referințe literare majore și să întărească imaginea negativă a Mării Negre, reci și sălbatice, ca un topos al culturii clasice.
Anca Dan este cercetătoare la CNRS, École Normale Supérieure din Paris, unde studiază geografia istorică antică. Mai multe despre autoare la ens.academia.edu/AncaDan.
