2006, undeva în Fîşia Gaza, sub un măslin, la o cafea cu cîţiva oameni îmbrăcaţi în negru şi mascaţi, cu Kalaşnicov atîrnat pe umăr. Erau membri Al Aqsa, organizaţie considerată, în multe ţări, teroristă. Dar la acel moment aveau mai degrabă o problemă cu Hamas, decît cu Israelul sau cu Occidentul. Spuneau clar că ar recunoaşte statul Israel, dacă palestinienii ar avea propriul stat. Nu la mare distanţă, în Gaza City, la altă masă şi altă cafea, cu un membru Hamas. Lîngă cafea, tot un Kalaşnikov. De data asta, discursul a fost diferit – „Israelul trebuie să dispară“. În apropiere de Gaza City, în altă casă, altă cafea, fără Kalaşnikov, dar însoţită de o demonstraţie făcută de copiii gazdei, adolescenţi de 12-13 ani, care mi-au arătat mîndri un mic dispozitiv exploziv fabricat manual – „Cu asta dăm în Israel.“ Mai departe, în Liban, într-un magazin cu suveniruri Hezbollah, o cafea cu patronul – „Colonialiştii occidentali ne sînt duşmani de moarte, dar Hezbollah e mişcare de rezistenţă, nu teroristă.“ Cam asta e imaginea la suprafaţă. Cea mai comună teorie a politicienilor occidentali este că musulmanii radicali sînt fundamentalişti religioşi, săraci, motivaţi de disperare şi ură. Dar un studiu Gallup scoate la iveală că portretul musulmanului radical angajat politic se suprapune, în multe locuri, cu cel al musulmanului moderat şi că nu fervoarea religioasă conduce neapărat la terorism, pentru că nu există nici o diferenţă majoră în gradul de religiozitate al musulmanilor moderaţi şi al celor radicali, ba mai degrabă radicalii lipsesc de la ceremoniile religioase. Occidentul nu şi-a formulat, nici pînă acum, o strategie antiteroristă coerentă, pentru că nu a identificat încă exact cu cine are de-a face.

Islamul – ostatic al terorismului

Pentru că mişcările teroriste au făcut din islam ostaticul scopurilor lor, au folosit şi interpretat Coranul în aşa fel încît să se muleze pe mijloacele şi interesele lor, Occidentul este marcat de ideea potrivit căreia islamul e o religie a violenţei, a terorismului, care încurajează uciderea de nevinovaţi. Dar un verset din Coran spune clar – „chiar cînd porneşti război sfînt (jihad) e interzisă uciderea lucrătorilor pămîntului, a copiilor şi femeilor!“, adică a civililor. Problema e că mai mulţi radicali mi-au spus că, din punctul lor de vedere, nu există civili nevinovaţi, pentru că, prin taxele pe care le plătesc, cetăţenii occidentali finanţează guvernele şi războaiele împotriva musulmanilor. Radicalismul islamic e pus deseori şi pe seama sărăciei şi a lipsei de educaţie. În mod normal, concluzia logică ar fi că cineva care se simte oprimat tinde să îmbrăţişeze teorii şi idei extremiste, lucru care s-a întîmplat şi în Europa. Dar cifrele arată că majoritatea liderilor radicali islamişti sau terorişti vin din medii cu un standard de viaţă cel puţin decent şi au făcut mai mulţi ani de şcoală decît media musulmanilor moderaţi – 44% dintre radicalii chestionaţi de Gallup au studii medii şi superioare, în timp ce acelaşi lucru e valabil doar pentru 38% dintre moderaţi. În acest caz, sînt luaţi în considerare nu atentatorii sinucigaşi, ci liderii politici radicali. Dacă motivaţia unui atentator „de rînd“ stă într-un amestec de lipsă de educaţie, lipsă de speranţă pentru un viitor mai bun, sărăcie, ei bine, nu acelaşi lucru este valabil pentru lideri. Aceştia se bucură de o situaţie materială net superioară musulmanilor obişnuiţi, aşa-numiţi „moderaţi“. La întrebarea „ce au împotriva noastră, a occidentalilor?“, s-au grăbit să dea un răspuns în special politicienii americani, cu fraza clasică: „Pentru că detestă felul nostru de a trăi, libertatea noastră, democraţia noastră.“ Paradoxul, scos la iveală de sondaj, este că musulmanii radicali, cînd renunţă la discurs şi răspund sincer, recunosc că admiră mai ales progresul tehnologic al Vestului şi libertatea de exprimare. La fel, musulmanii moderaţi. De vreme ce nici gradul de religiozitate, nici starea materială, nici lipsa de educaţie, nici „ura pentru Occident“ nu par a fi criterii de diferenţiere între musulmanii radicali şi cei moderaţi, atunci ce joacă rol de declic pentru a motiva un act terorist? În general, cei care se definesc radicali, dar şi cei care se consideră moderaţi au reproşat Occidentului, în proporţii aproape egale, că nu le arată suficient respect, lor şi islamului. Ei au spus că simt cum Europa şi SUA le ameninţă şi încearcă să le controleze modul de viaţă. Singura diferenţă semnificativă este aceea că musulmanii moderaţi au spus că doresc legături mai strînse cu Vestul, prin intermediul dezvoltării economice. Radicalismul islamic a fost înghesuit în trei mari forme. Extremismul de tip Al Qaeda, ISIS sau Boko Haram, care este definit drept „subversiv“, fundamentalismul preemptiv specific regimului saudit, care se manifestă în şcoli islamice wahabite şi salafite, şi revoluţia islamică devenită instituţie, regim, ca în cazul Iranului. Sursa tuturor acestora este pur islamică, dar toate au cunoscut devieri.

Terorismul – neislamic

Toate formele radicale mergînd spre extremism îşi justifică prezenţa şi acţiunile prin trimiteri la Coran şi tradiţii. Fiecare în parte pretinde că deţine cheia spre islamul pur, spre adevăratul islam. Dar o simplă analiză arată că radicalii acceptă sau resping texte islamice, a căror autenticitate a fost deja probată de experţi musulmani şi clerici, de-a lungul timpului, în funcţie de măsura în care acele texte susţin ori nu agenda lor. În general, metoda de anulare a unor versete coranice care contravin mesajului de tip terorist este simplă, mai ales dacă e vorba de versete din prima perioadă de revelaţii a Profetului. Radicalii pretind că versetele timpurii sînt anulate de altele din perioade mai tîrzii, pe motiv că acestea din urmă sînt „mai mature“. Sinuciderea este cu totul neislamică, e unul dintre cele mai mari păcate, indiferent de motiv. În Coran se face clar diferenţa între a te sacrifica lăsîndu-te ucis de duşman pentru o cauză nobilă (echivalează cu a lupta cu arma în mînă) şi a-ţi lua singur viaţa. Deşi există numeroase controverse în această privinţă, ca exemplu pentru primul caz sînt daţi copiii şi tinerii iranieni, consideraţi martiri, pentru că se aruncau pe terenuri minate, ca să poată face culoare de trecere pentru trupele iraniene, în războiul cu Irakul. Al doilea caz duce la o eternitate în iad, conform profetului Mohamed: „Cine se va sinucide cu o sabie va fi chinuit cu o sabie în focurile iadului, cine se ucide pe el, în orice fel, la fel va repeta gestul în acelaşi fel, o veşnicie, în iad.“ Distrugerile şi victimele actelor teroriste sinucigaşe nu au nici o justificare în islam, spun musulmanii moderaţi. „Faptul că în atacul din 9 septembrie au fost ucişi cîteva sute de musulmani este foarte convenabil uitat în mass-media. Bin Laden a ucis atunci musulmani. A spune că pentru un aşa-zis «bine mai mare» hai să omorîm şi cîţiva de-ai noştri, este foarte îngrijorător. În ce priveşte conceptul teoristului sinucigaş, ei bine, sfinţenia vieţii umane este clară în toate marile religii monoteiste. Nu văd niciunde altceva decît «Să nu ucizi!» Sînt oameni care şi-au pierdut rude, care se simt disperaţi şi vor să îşi vadă cauza sau comunitatea avansînd, şi folosesc asta ca pe un pretext ca să-i distrugă pe alţii, luîndu-şi viaţa în acest proces. Cred că noi, arabii şi musulmanii, nici nu avem nevoie de duşmani pentru că sîntem propriii noştri duşmani“ – mi-a spus într-un interviu prinţul iordanian Hassan Bin Talal.

Radicali europeni

În rîndurile mişcării teroriste Statul Islamic, pe lîngă care Al-Qaeda pare moderată, a apărut un număr extrem de mare de europeni, în general tineri din familii musulmane de imigranţi, dar născuţi, crescuţi şi educaţi în Europa. Ce îi face pe aceşti tineri să fugă din Marea Britanie sau Germania şi să lupte în Siria sau Irak? Sociologii au stabilit că, pentru musulmanii europeni, sînt vizibile trei căi de relaţionare cu societăţile în care trăiesc: acceptarea, evitarea şi rezistenţa. Acceptarea echivalează cu adoptarea culturii-gazdă şi renunţarea la cultura proprie, prin „uitarea“ bagajului cu care au venit imigranţii musulmani. Evitarea se traduce prin separarea mediului nonislamic de cel islamic, şi comportamentul diferit după caz şi situaţie, care derivă din aceasta. Rezistenţa presupune ca musulmanii să refuze activ statutul alocat religiei şi islamului, în special de societăţile-gazdă. Uneori, rezistenţa duce la activism politic, care foloseşte tocmai metodele şi formulele utilizate de societăţile civile democratice. Alteori, rezistenţa la cultura-gazdă conduce la adoptarea ideilor islamului radical şi chiar ale mişcărilor islamice violente. Islamul politic european începe să se afirme de sine stătător, să se revendice tot mai puţin de la islamul din ţările de origine şi începe să se transforme din „produs de import“ într-unul local. Fiecare ţară europeană gazdă îşi pune pecetea sistemului propriu asupra tipului de manifestare politică şi identitară a musulmanilor săi. Statutul religiei, modalităţile de obţinere a cetăţeniei, gradul de toleranţă multiculturală, diferite de la ţară la ţară, influenţează formarea şi dezvoltarea identităţii minorităţilor musulmane din Occident. Secularizarea profundă a vieţii publice europene a făcut ca islamul să treacă din spaţiul public, aşa cum era în ţările de origine, în cel privat. Această individualizare a practicii religioase este însoţită, tot sub influenţa culturii majoritare occidentale, de asumarea unui islam social, politic, printr-o vizibilă creştere a numărului de organizaţii islamice şi de voci musulmane în spaţiul societăţii civile. Dacă în anii ’80 musulmanii europeni se recunoşteau mai întîi etnic şi prin spaţiul din care veneau, şi nu aveau un sentiment de solidaritate cu alţi musulmani, motivat religios, acum islamul pare să fie tot mai mult un liant, pentru musulmanii de origini diferite care sînt deja europeni de a treia, chiar a patra generaţie. Într-o epocă a globalizării accelerate, se pare că mai rezistent este simţul apartenenţei religioase decît cel etnic. De unde şi explicaţia pentru aşa-numitul „islam global“. Globalizarea culturală este un fenomen care implică deteritorializarea culturilor şi a comunităţilor, deteritorializarea religioasă, etnică. Astfel, islamul devine o sursă formidabilă de identitate colectivă, care conectează grupuri complet diferite cultural, lingvistic, etnic şi geografic. O identitate care nu are nimic european, reclamă mulţi occidentali, o identitate în care spun că nu îşi găsesc loc principii şi valori europene. Şi ciocnirea civilizaţiilor continuă...

Carmen Gavrilă este jurnalist la Radio România Actualităţi.

Foto: wikimedia commons