„Decît să le spun de legile lui Kepler sau despre alte formule abstracte, mai bine aş face lucruri practice cu ei. De exemplu, le-ar prinde mai bine să le arăt cum se combină substanţele între ele, ori să le spun de reacţiile care apar cînd pui murături. Mă gîndesc să transform nişte lecţii practice în tutoriale video, că aproape toţi au acum tablete şi telefoane smart.“ Auzite din gura unui profesor, vorbe ca acestea ar fi ultragiat o asistenţă formată din „oameni de la catedră“, cu ani în urmă (şi nu din cauză că pe atunci nu erau tablete). Dar cei mai bine de 100 de profesori veniţi la conferinţa cu tema „Bune practici în educaţia celor vulnerabili“ (Sinaia, 23-24 octombrie) au primit aproape firesc intervenţia dnei Claudia Vladislav-Guina, profesoară la Şcoala Gimnazială nr. 5 din Drobeta-Turnu Severin, cu experienţă în programele de tipul „A doua şansă“.
 
Tema conferinţei a plecat de la experienţa organizatorului, Asociaţia C4C – Communication for Community, în derularea proiectului „Cu mic, cu mare, din nou la şcoală“. Prin acest proiect cu fonduri europene, aproape 400 de adulţi din 13 comunităţi sărace s-au reîntors în bănci, pentru a absolvi cel puţin clasele primare, după zece, chiar douăzeci de ani de cînd au abandonat şcoala. Motivul invocat de mulţi dintre ei: familiile sărace nu şi-au permis să-i mai „ţină“ pe copii la şcoală.
 
Şcoala de azi, prin oamenii săi de la catedră, pare să înceapă să conştientizeze ravagiile abandonului şcolar asupra prezentului, dar mai ales asupra viitorului apropiat. Şi că problema abandonului nu e la elev, oricît de vulnerabil ar fi el, ci la şcoală, oricît de invulnerabilă s-ar simţi.
 
Dincolo de teorie (care oricum nu s-a pus de acord asupra modului cum se defineşte/măsoară abandonul şcolar) există o cauză esenţială care naşte acest fenomen – „şcoala nu este suficient de motivantă“. Iar aceasta se vede cel mai clar în sărăcie şi nevoi, în mediile cu oameni vulnerabili, care au nevoie de motive puternice pentru a învinge riscul de abandon şcolar asociat în mod „natural“ cu aceste comunităţi. Iar cel mai bun motiv sînt perspectivele concrete de-a avea parte după carte.
 
Săracii din ţărîna periferiilor ştiu bine nu e nici o lege de la stat care să le dea măcar de muncă la mătură, chiar dacă au opt clase. Cu ce i-ar ajuta legea a doua a lui Kepler, prin care linia dreaptă care uneşte planeta cu steaua („raza vectoare a planetei“) mătură arii egale în perioade de timp egale? 
 
Şi atunci vin şi ei cu legea lor: copilul se mişcă în jurul şcolii doar dacă şcoala asta exercită şi ea o forţă de atracţie, acolo.
 
Un concurs de forţe - de atracţie şi de respingere
 
Profesorii cer acum ca măcar programele de tipul „A doua şansă“ să fie personalizate în funcţie de participanţi, răspunzînd nevoilor acestora de a se angaja, de a se integra în comunitate ori de a fi părinţi mai buni. Cu cît beneficiarii actuali simt că le-a fost de folos reîntoarcerea la şcoală, cu atît mai puternic va fi mesajul „şcoala are rost“, în rîndul copiilor acestora şi al generaţiei tinere. 
 
De exemplu, reprezentanţii Asociaţiei C4C au arătat că principalul rezultat al proiectului „Cu mic, cu mare, din nou la şcoală“ este creşterea prezenţei la şcoală a… copiilor beneficiarilor. Or, acesta este un rezultat suficient de puternic pentru a continua cu programele de tipul „A doua şansă“, dar şi de a imagina formule mai bune care să asigure dreptul la prima şansă. Aplicată la momentul oportun, prima şansă e întotdeauna mai ieftină şi mai eficientă decît a doua.
 
Prima şansă pleacă, în primul rînd, de la conceptul de incluziune, fie că vorbim de copiii din comunităţile sărace, fie de cei catalogaţi ca fiind din categoria CES (cerinţe educaţionale speciale).
 
La Sinaia, am văzut o dorinţă reală în rîndul oamenilor şcolii ori al celor care susţin şcoala – ONG-uri, Institutul de Ştiinţe ale Educaţiei, ba chiar şi inspectorate şcolare (Iaşi, Vrancea etc.) – de a face schimburi (de a share-ui, cum ar spune elevii de azi) de bune practici.
 
De la Institutul Dezvoltării Evaluării în Educaţie (IDEE), reprezentat de Diana Nădejde, am aflat despre rezultatele unei educaţii antreprenoriale, prin care 200 de elevi au fost îndrumaţi să-şi înfiinţeze firme de exerciţiu – un exerciţiu în sine al managementului relaţiei profesor-elev-părinte. Ionela Cristea, de la Roma Education Fund Romania, a explicat despre experienţa unui alt program de tipul „A doua şansă“, adresat adulţilor care au abandonat, dar şi copiilor cu faimosul risc PTŞ (părăsirea timpurie a şcolii).
 
În acest context, faptul că Salvaţi Co¬piii, în 25 de ani de activitate, a reuşit să includă în proiectele sale peste un milion de copii este… şi trist (pentru că atîţia copii au nevoie de ajutor!), dar şi îmbucurător (pentru că a fost acordat sprijinul respectiv). De asemenea, a fost o surpriză plăcută să aflăm că, în condiţiile discrepanţelor dintre mediul rural şi cel urban, există şi organizaţii cu experienţă îndelungată (tot de 25 de ani), precum World Vision, care urmăresc dezvoltarea comunitară şi sînt prezente pe termen lung în sate.
 
Despre gestionarea altui risc major, temutul CES, au vorbit Cornelia Dediu şi Silvia Chiţan, directoare la cele două şcoli speciale din Ploieşti, iar Iulia Hălăngescu a explicat proiectele derulate de Amurtel România, pentru promovarea aşa-numitei „educaţii neoumaniste“, cu rădăcini hinduse. De la United Way, am aflat despre mentorat şi despre Academia Profesorilor şi cea a Părinţilor. Iar de la Asociaţia ROI am aflat despre impactul voluntariatului. În general, am văzut că ONG-urile ştiu să vorbească despre cifre şi fapte, nu sînt cu capul în nori, aşa cum s-ar crede.
 
Trăim și trebuie să învățăm să con¬vie¬țuim în aceeași societate, cum spune dna Livia Marcu, directoarea Școlii nr. 95 din București, o școală veche (clădirea e chiar monument istoric) din acel creuzet de lumi care este Bucureștiul vechi. E mîndră de școala ei, „o școală unde sînt și copii olimpici, inclusiv de etnie romă, dar și copii cu nevoi speciale“. 
 
Riscuri sînt peste tot, dar asta nu înseamnă că nu trebuie să lupţi. Mihaela Ene, profesoară de română, merge în week¬-end-uri să predea copiilor „de performanţă“, de la centrul de excelenţă din Ploieşti (primul de acest tip din ţară). Apoi, cu această experienţă, se întoarce la elevii ei din comuna prahoveană Fulga. Aici, la şcoala unde este directoare de zece ani (acum are 36 de ani), a înfiinţat şi un centru de lectură, tocmai pentru că nici un copil nu trebuie să fie afectat de „riscul de trăi la ţară“.
 
Experienţe noi, puse-ntr-o altă hai¬nă: Mihăiţă Stoica, de la Liceul Tehnologic Auto din Craiova, vorbeşte de beneficiile unui proiect precum „Adoptă un liceu“. Este o iniţiativă realizată cu sprijinul ONG-urilor şi în parteneriat cu un grup de companii prezente la nivel local, convinse de avantajul pe ca¬re-l au prin implicarea în viaţa şcolii (altădată, liceele industriale erau înfiinţate pentru a supravieţui pe lîngă o fabrică).
 
Avem şi alternative educaţionale reale, care de douăzeci de ani încoace produc efecte, inclusiv asupra sistemului educaţional clasic. Monica Cuciureanu, de la Institutul de Ştiinţe ale Educaţiei – instituţie care vine şi ea cu experienţa celor 25 de ani de la reînfiinţare –, a explicat cît de importantă este abordarea personalizată, unu-la-unu, în alternativele educaţionale care merită să fie cunoscute.
 
Aşa cum are, totuşi, nevoie de Kepler, şcoala are nevoie măcar de un sistem în care să se-nvîrtă informaţiile despre aceste bune practici, pentru a ajunge la cît mai mulţi (în definitiv, cine nu e vulnerabil?). La atîta experienţă strînsă în acelaşi spaţiu, de ce ar fi aşa de greu să găsim soluţii? Şi, cum spunea cineva din sală, avem Salvaţi Copiii, de ce n-am avea şi Salvaţi Profesorii? Ca o fundaţie (de casă), unde să caute ajutor pentru a respecta o lege esenţială: orbita în jurul focarului cunoaşterii trebuie să fie… motivantă, în primul rînd.
 
Cristian Ştefan este jurnalist freelancer.
 
Foto: C4C