1. Care credeţi că sînt principalele transformări în limba română după 1989?
2. Se spune adesea că „se strică limba“ (din cauza neologismelor, a greşelilor făcute de prezentatorii şi moderatorii TV şi preluate de public etc.). E adevărat?
3. Şcoala ne învaţă limba româna corectă, pe stradă sau la televizor auzim alte variante ale limbii române. Care este „raportul de forţe“?

Oana MURĂRUŞ
 
Sub limita acceptabilităţii
 
1. La o anchetă similară din 2006 a Dilemei vechi, răspundeam, mai în glumă, mai în serios, printr-un „fals decalog“, încercînd să adopt o atitudine relativ relaxată faţă de ideea de schimbare în limbă. Vorbeam atunci de înnoirea necesară a vocabularului din sfera politică, economică, financiar-bancară, culturală, cotidiană ş.a., odată cu schimbarea la faţă a societăţii româneşti şi în paralel cu eliminarea reziduurilor „limbii de lemn“ comuniste, menţionam mult disputata reformă academică „etimologistă“ a ortografiei, fanteziile puriste ale unui George Pruteanu (iniţiatorul unui proiect de lege hazliu care dorea să pedepsească abuzul de anglicisme), salutam relaxarea normativă a DOOM-2005, treceam în revistă colocvialitatea apăsată a limbajului jurnalistic actual, módele lexicale, argoul tinerilor, stîlcirea gramaticii, violenţa limbajului din presa naţionalistă şi de scandal (cuvîntul vulgar, invectiva, injuria) ori din experimentele generaţiei de prozatori Polirom (limbajul licenţios, folosirea cuvintelor-tabu). Evident, nu vreau acum să-mi reciclez idei mai vechi, deşi multe componente ale tabloului general rămîn aceleaşi. Aş observa însă astăzi – cu mai puţină seninătate, dar şi simplificînd mult – că numai primul deceniu al perioadei în discuţie se caracterizează prin dinamismul accentuat al vocabularului, ca şi prin nevoia de inovare stilistică/experimentare ludică (limbajul presei fiind, de departe, cel mai viu fenomen). După anul 2000, pe măsură ce zonele noilor terminologii se articulează şi se stabilizează, iar spiritul experimentalist al presei se lasă temperat de o oarecare rutină (ca să nu zic lehamite, într-un mod neacademic) sau este nivelat de manierism, par a ieşi la suprafaţă mai ales aspectele deficiente ale exprimării noastre în sfera publică: un limbaj politic stereotipizat şi găunos (cînd nu e agramat pur şi simplu), o presă care şi-a pierdut parcă, odată cu entuziasmul, şi verva stilistică de la începuturi, un vorbitor mediu din ce în ce mai puţin capabil să utilizeze registrele înalte ale limbajului cultivat sau măcar formele normale ale politeţii lingvistice.
 
2. Şi da, şi nu. Eu nu cred că limba în sine „se strică“, fiindcă ea este un organism viu, cu mecanisme de autoreglare. Constat însă (şi nu sînt singura) că asistăm la o deteriorare înspăimîntătoare a climatului cultural mediu, la o proliferare a vulgarităţii şi a prostului gust în massmedia orală, în revistele de consum, în nenumărate alte forme de comunicare publică: talk-show-uri în care se vorbeşte violent şi trivial, în care discuţia se dizolvă în vacarm, emisiuni de aşa-zis divertisment care exploatează monocord şi vulgar denotaţia şi conotaţia sexuală, care invadează viaţa privată a altora prin indiscreţie sau farsă, filme cu titrări din ce în ce mai aberante, presărate cu greşeli de limbă sau de registru stilistic, vedete de ultimă oră care debitează platitudini într-un „limbaj de cartier“ etc. Exemplele ar putea continua. Lista nu se poate totuşi încheia fără a spune două vorbe despre „limba Internetului“ care începe să-şi pună tot mai mult amprenta asupra noastră – un limbaj telegrafic, trunchiat, „abreviaţionist“, pe de o parte, vulgar şi agresiv, sub masca anonimatului, pe de alta. În concluzie: cînd standardele socio-culturale coboară sub o limită a acceptabilităţii, e normal ca limba să fie şi ea în suferinţă. Nu cred că de campanii „iluministe“ de cultivare a limbii avem nevoie, ci de o schimbare mai profundă de ordin moral şi axiologic a societăţii, care ar atrage după sine şi ameliorarea performanţei sale lingvistice.
 
3. Că tinerii sînt expuşi astăzi influenţei unui mediu socio-cultural degradat, cu efecte nocive asupra calităţii limbajului lor, e un dat de la care trebuie să pornim. Că şcoala a încetat, în bună măsură, să-şi exercite rolul formator, că „livrează“ societăţii, în proporţie covîrşitoare, absolvenţi agramaţi sau, în cel mai bun caz, semidocţi, cu un limbaj sărac, elevi incapabili să folosească cu naturaleţe diversele registre stilistice ale limbii – este inacceptabil şi impardonabil. Dovadă stă farsa bacalaureatului din ultimii 10-15 ani: o bună parte dintre studenţii noştri de la Facultatea de Litere au absolvit liceul cu medii peste 9, dar fac aiuritoare greşeli de exprimare şi ortografie, demne de personajele lui Caragiale. Prin urmare, şcoala îi învaţă pe tineri din ce în ce mai puţin o limbă română corectă, logică şi nuanţată. Cauzele ar fi multiple: frecventele şi năucitoarele „reforme“ ale sistemului, lipsa de motivare financiară, nepăsarea şi, nu în ultimul rînd, un proces îngrijorător de deprofesionalizare a dascălilor.
 
Rodica ZAFIU
 
Neglijenţa generalizată
 
1. În limba română de după 1989 s-au petrecut, se ştie, cîteva schimbări spectaculoase faţă de perioada imediat precedentă: registrul colocvial (cu spontaneitatea şi pitorescul său) a pătruns în scris, înlocuind clişeele limbii de lemn, engleza a devenit sursa predilectă a împrumutului masiv de cuvinte din informatică, afaceri, dar şi din modă şi divertisment. După douăzeci de ani, constatăm că argotismele şi colocvialismele sînt omniprezente, dar se vorbeşte şi o „limbă de lemn“ (pe care unii o numesc corporatistă), alcătuită dintr-o colecţie de clişee obligatoriu optimiste (provocare, oportunităţi, spirit de echipă, gîndire pozitivă, team-building, focusare, prioritizare, expertiză, dedicaţie totală). Cu multe anglicisme ne-am obişnuit deja, dar apar tot mai multe calcuri semantice şi sintactice, încă stranii (spaţii dedicate, îmbunătăţiri dramatice, eşti patetic, iubeşte să cumpere, a fost ofertat, vă rog găsiţi ataşat). În momentul de faţă cred că problemele noastre sînt cele globale: Internetul şi în genere comunicarea electronică răspîndesc (nu numai la noi) un mod de scriere rapidă, abreviată şi mai ales fragmentată, precum şi o lectură „în diagonală“, oamenii pierzîndu-şi deprinderea de a reciti şi de a rescrie. Şi mai caracteristică vremii noastre e democratizarea scrisului: oricine poate scrie şi oricine poate fi citit în spaţiul public.
 
2. Nu m-am împăcat niciodată cu lamentaţiile privind „stricarea limbii“, pentru că au nişte presupoziţii pe care le bănuiesc insuficient lămurite. Care limbă – şi stricare faţă de ce? Limba populară nu e niciodată „stricată“; vorbim deci despre limbajul cultivat, supus normelor explicite. Cînd a fost acesta perfect? Cîţi îl vorbeau şi îl scriau (bine), acum o sută de ani? Nu mi se pare corect să ne raportăm la limba şi la stilul cîtorva scriitori foarte buni, nici măcar la cele ale cîtorva sute de intelectuali cultivaţi şi rafinaţi – şi să le comparăm cu ceea ce produc în continuu milioanele de vorbitori, „utilizatori“ şi „comunicatori“ de azi. În fond, parafrazînd o mai veche butadă, cantitatea de folosire inteligentă a limbii e constantă, dar populaţia e în continuă creştere. A sporit, desigur, zgomotul, produs de amestecul de voci, dar selecţia rămîne posibilă. Un interviu excelent la TVR Cultural coexistă cu zece reality-show-uri în care domină înjurătura şi vocabularul minimal; un blog scris cu talent şi rigoare stilistică coexistă cu sute de pagini de comentarii isterizate şi agramate. Problema este socială şi culturală, nu lingvistică. Trăim o epocă în care au dreptul la cuvînt şi cei care nu stăpînesc prea bine normele limbii de cultură. Înseamnă că se strică limba? Eu cred că nu – cu condiţia de a nu renunţa la zonele exemplare şi de a nu nivela totul.
 
3. Mă tem că tocmai şcoala nu ne învaţă româna corectă, pentru că e prea ocupată să stabilească diferenţele dintre articol nehotărît şi numeral cardinal, dintre nuvelă şi schiţă, avînd în continuare obsesia de a identifica instanţa lirică şi de a extrage toate epitetele, metaforele şi simbolurile din text. Nu e oare prea tîrziu dacă încerci să formezi, în primii ani de facultate, obişnuinţele de bază de folosire a virgulei? Nu ar fi fost mai bine ca acestea să se fi automatizat încă din clasa a IV-a? După ani de şcoală (şi un bacalaureat cu note excelente) se scrie de mînă fără semne diacritice, se alcătuiesc referate prin downloadare integrală sau prin metoda copy and paste, se vorbeşte amestecînd registrele. Cred că şcoala românească nu reuşeşte să ia în serios ideea (prezentă în toate programele) de a forma obişnuinţe de redactare şi de comunicare orală.
 
În rest, cred că problema limbii înseamnă în primul rînd o sănătoasă ierarhie culturală – în care să existe şi preţiozitate academică, şi revoltă underground. A ne propune ca toată lumea să vorbească perfect în orice ocazie e o pură utopie. Problema noastră (lingvistică şi, în genere, culturală) ţine, cred, de neglijenţa generalizată, de lipsa de respect pentru formă. Într-o mare haotică de vorbire inevitabil populară, neglijentă, e suficient să existe cîteva repere, cîteva modele la care cine vrea să se poată raporta. Dar acestea să fie impecabile. Aşadar, ar fi bine să avem traduceri excelente la marile edituri, texte impecabile pe site-urile ministerelor, comunicate oficiale cu semne diacritice, teze de doctorat fără greşeli de literă, rostire cumpănită şi elegantă a prezentatorilor şi a moderatorilor de televiziune. Vi se pare prea puţin?