Limbajul pîinii

Publicat în Dilema Veche nr. 535 din 15-21 mai 2014
Limbajul pîinii jpeg

Mă uit cîteodată la o emisiune difuzată pe Viasat History, Diete uitate de vreme. Cîţiva planturoşi, simpatic de binedispuşi, se strîng într-un elegant conac englezesc unde intră în hainele, programul de viaţă şi, desigur, regimul de slăbire din alte vîrste moderne: vremea reginei Victoria, a regelui Eduard VII, anii ’20 ai secolului trecut. Una dintre concurente – căci e vorba despre o întrecere de sobrietate alimentară – a spus ceva uimitor. Pînă să participe la acest program, habar n-avea cum se face pîinea şi nici din ce e făcută. O lua pur şi simplu din supermarket, consumînd-o fără reţinere şi fără întrebări. Aşa stînd lucrurile, pentru acea tînără, de altfel zgomotos de funny, toată simbolica pe care societăţile vechi europene au frămîntat-o secole la rînd în albia pîinii nu exista. Nu numai că nu avea sens. N-avea suport concret. Nu exista „solul informaţional“ pe care ar fi putut răsări înţelegerea pentru o întreagă reţea de semnificaţii suprapuse, de metafore, de analogii şi coduri culturale din care Europa s-a hrănit şi se hrăneşte încă.

Ce i-ar fi putut spune parabola evanghelică a semănătorului, pilda bobului de grîu care trebuie să moară ca să aducă multă roadă – în sfîrşit, pîinea care se face Trup în Eucharistie? Ce înţeles ar fi avut pentru ea jalea Demetrei şi darul pe care zeiţa i l-a făcut lui Triptolem? Dar Misterele eleusine, prezidate de Demetra, în care sufletul intră într-un spaţiu tainic, asemenea bobului de grîu şi Persefonei, pentru a renaşte la o viaţă mai luminoasă, mai înaltă? Ce sens ar fi avut pîinea pe care, izgonit din Paradis, Adam o va mînca de aici înainte în sudoarea feţei? Dar mana cerească, cu care evreii sînt hrăniţi în pustie? Din timpuri foarte vechi, oamenii şi-au spus condiţia omenească, speranţa unei vieţi desăvîrşite şi raportul cu divinul în limbajul pîinii. Pe toate trei le-au gîndit simbolic şi le-au practicat ritual în acest limbaj.

Noroc că emisiuni BBC – inventiv concepute – ne prezintă, bine studiat şi viu, fapte de civilizaţie ale vechii Europe. De altfel, ele intră într-un fenomen mai larg de recuperare: expoziţii, literatură istorică, etnologică şi antropologică, scrisă cu vervă, documentare narative şi chiar emisiuni de lifestyle (călătorii, bucătărie, obiceiuri) încearcă să ofere publicului larg informaţie despre ceea ce a devenit străin vieţii noastre de fiecare zi, dar care ne-a modelat în timpul lung al istoriei şi al culturii.

Omul pîine

As I live by bread – ca să păstrăm reperele tinerei puse la regim victorian – înseamnă ceva de tipul „pe legea mea“: omul este fiinţa care trăieşte cu pîine, care se defineşte prin facerea, consumul şi împărtăşirea pîinii. Mai mult decît atît, el este asemuit – în creşterile lui biologice, psihice ori spirituale – cu alimentul fabricat de brutar. Limba de fiecare zi păstrează acest paralelism. Un exemplu: în engleză, a spune că „nu toţi oamenii sînt la fel“ revine la a spune că „nu toţi sînt copţi în acelaşi cuptor“ (all bread is not baked in one oven), iar în româneşte că „nu toţi oamenii sînt făcuţi din acelaşi aluat“ („din aceeaşi făină“ în franceză, traducere a latinei ejusdem farinae). Pentru culturile agricole vechi şi pentru gîndirea simbolică europeană, modelată de creştinism, creşterea pruncului în pîntecele mamei are analogii în facerea pîinii; i se asociază metaforele grînelor care răsar din pîntecele pămîntului, ale aluatului care creşte în albie, ale cuptorului care îl coace.

Cînd Adam iese din condiţia grădinii paradisiace, autodislocarea cuplului omenesc e spusă într-o formulă care îmbină trei trude: chinul în care femeia va naşte prunci, truda prin care omul îşi va dobîndi pîinea, blestemul pămîntului agresat de muncile agricole (Facerea, 3, 16-19). Prin triada copil – pîine – pămînt, gîndirea religioasă concepe şi condiţia descentrată a omului şi bunăvoinţa divină care continuă să-l susţină în fiinţă. În „regimul lumii“, trupul omenesc, ieşit din părinţi, nu poate dăinui fără a-şi adăuga, zi de zi, un trup al pîinii ieşite din pămînt. E un proces care trebuie reluat fără încetare şi peste fiecare dintre etapele acestui întreit proces – facerea grînelor, facerea pîinii, facerea copilului – omul religios cheamă asistenţa lui Dumnezeu. În fiecare etapă, omul religios semnifică, simbolic şi ritual, atît efortul riscant ce îi revine, cît şi darul divin care dă putere roditoare.

Însă dincolo de condiţia curentă, a pîinii care trebuie mereu smulsă pămîntului pentru a hrăni un trup înfometat, există o hrană dăruită din zenit, pe verticală, o „pîine cerească“. Ea se coboară peste orizontala noastră pentru a infuza în om o viaţă nesupusă morţii, pentru a recupera circulaţia între fiinţa limitată a omului şi viaţa nelimitată a lui Dumnezeu. Pîinea, hrana – cu conotaţiile ei de înghiţire, asimilare, interiorizare, transmutaţie, creştere – poate semnifica bine această intimitate recuperatoare. În capitolul 6 din Evanghelia după Ioan, Christos se califică pe sine drept „Pîinea Vieţii“: „Pîinea care se coboară din cer pentru ca acel care mănîncă din ea să nu moară... Iar pîinea pe care Eu o voi da pentru viaţa lumii este trupul Meu.“ (6, 48-51) În limbajul pîinii se spune şi se realizează aşadar trecerea omului de la regimul vieţii finite la viaţa densă, fără limite, a intimităţii cu Principiul vieţii.

Pîinea comunitate

Creştinismul a exaltat simbolismul pîinii pînă la realitatea paradoxală a Întrupării, a Învierii, a Eucharistiei. Dar el preia teme puternice şi vechi, prezente în culturile Mediteranei, în iudaism ca şi lumea elenă.

În toate, pîinea este elementul emblematic care hrăneşte nu numai viaţa individului, ci şi unitatea familiei în jurul mesei împărtăşite, a bucăţilor de pîine împărţite din acelaşi rotund. Mai mult decît atît, pîinea – cu traseele facerii, ale consumului şi împărtăşirii ei – semnifică Cetatea, ţine laolaltă simbolic o comunitate, e obiectul unui cult comun. În Grecia veche, Tesmoforiile, sărbători ale Demetrei reuneau sobru şi oficial, în spaţiul public, femeile căsătorite, soţii legiuite ale cetăţenilor, mîndrie a Cetăţii virtuoase, pe cînd, în gălăgioase spaţii private, marginalii îşi urcau pe acoperişuri miniaturalele „grădini ale lui Adonis“. Marcel Detienne a făcut savuroase analize referitoare la contrastul între creşterea lentă şi substanţială a grîului/pîinii – emblemă şi garanţie pentru sănătatea rodnică a Cetăţii – şi exaltarea repede fanată a înmiresmatelor plante care fac semn către extreme, dezechilibre, transgresiuni.

În Vechiul Israel, relaţia cu Iahve şi unitatea poporului călăuzit de El erau, şi ele, ritmate de simbolica pîinii. De la „snopul legănat“ al sărbătorii secerişului la „pîinile pu-nerii înainte“ în sanctuar, un Israel sedentar, agricol Îi aducea lui Dumnezeu darul roadelor sale. Dar, înăuntrul acestei vieţi stabile, dependente de pămînt, azima care însoţeşte mielul şi ierburile amare ale Paştilor făcea prezentă condiţia de itinerant. Ea infuza în existenţa „aşezată“ experienţa pustiei şi a intimităţii cu Iahve, cînd El dăduse poporului eliberat o pîine care se cobora din cer.

Pentru creştini, Pîinea eucharistică e alimentul Învierii şi totodată al unei mirabile convergenţe în Christos. În plămădirea pîinii, a pîinii de fiecare zi, ca şi a pîinii sacrificiale, se poate citi un principiu care unifică şi desăvîrşeşte, fără a desfiinţa, singularitatea fiecărei persoane. Aşa au citit-o primii creştini. „Pîinea, deşi alcătuită din multe boabe, este în aşa fel unită că boabele, în mulţimea lor, nu se mai arată. Cu toate că rămîn ele însele, unirea lor face nevăzute deosebirile. Tot aşa ne unim şi noi unii cu alţii şi toţi în Hristos.“ Iată ce găsim într-un text de la cumpăna secolelor I şi II, unul dintre primele ale literaturii creştine – Didahia celor doisprezece apostoli.

Pe arii largi de civilizaţie, pîinea e simbol şi vehicul al comuniunii. Pîinea împărtăşită în mesele de sărbătoare ale viilor, în mesele de pomenire ale morţilor, pîinea dăruită vecinului, oaspetelui, străinului, sărmanului este – prin excelenţă – acea „hrană care leagă“, cum sună titlul unei frumoase secţiuni din expunerea de la Muzeul Ţăranului Român.

Asimilare, interioritate, preschimbare

În metafora mai sus amintită a alcătuirii pîinii, rotunjimea proprie fiecărei persoane nu dispare, nu e desfiinţată. Însă unitatea are preeminenţă asupra singularităţilor. Le include în economia ei, fără a le leza libertatea şi profilul. Christos, Pîinea Vieţii modelează singularităţile potrivit propriei sale, unice altitudini. Cum se întîmplă asta?

În actul sensibil, concret al împărtăşaniei, pîinea eucharistică nu include, ci, dimpotrivă, se împarte, se fragmentează, se dăruieşte tuturor. Fiecare credincios primeşte partea sa din Pîinea unică. Însă e vorba despre un act care cere schimbarea perspectivei, cere alt regim de interpretare, de înţelegere, de experienţă decît cel curent. Cere regimul interiorităţii. Or, prin hrană, prin pîine, se poate cel mai bine concepe şi experimenta regimul interiorizării, al interiorităţii, în care lucrurile se răstoarnă faţă de regimul din afară. E ceea ce a formulat cu obişnuita-i strălucire Augustin în Confesiuni VII, X, 16. Chemat să intre în regimul interiorităţii, el a auzit spunîndu-i-se: „creşte şi vei ajunge să Mă mănînci; dar nu tu Mă vei schimba întru tine, aşa cum schimbi hrana trupului tău, ci tu te vei schimba întru Mine.“

În măsura în care persoana – sprijinindu-se pe identitatea, aptitudinile, tăietura ei proprie – avansează în regimul interiorităţii, ea întîlneşte acolo prezenţa Celui care o va transforma. În adîncul persoanei se poate petrece acea „transubstanţiere personală“ în care sensul asimilării se schimbă: Pîinea Vieţii asimilează „grăuntele“ inimii umane, îl include în viaţa şi în unitatea ei.

În sfîrşit, hrana, pîinea au un asemenea potenţial simbolic încît tot în limbajul lor poate fi concepută cunoaşterea salvatoare, relaţia de cunoaştere cu Logosul divin. Înţelepciunea lui Dumnezeu e „savuroasă“, e sapientia. Ea trebuie gustată, mestecată, interiorizată. A recita, a interpreta, a medita şi a asimila cuvîntul divin se află în continuitate cu a te hrăni din acest cuvînt, a-l mînca, a-l „mesteca“ (ruminatio). E atitudinea faţă de Cuvînt pe care au avut-o spiritualii de-a lungul vremii pînă astăzi. 

Anca Manolescu este cercetător în domeniul antropologiei religioase. Cele mai recente cărţi publicate: Nicolas de Cues ou l’autre modernité (L’Harmattan, 2010) şi Stilul religiei în modernitatea tîrzie, Polirom, 2011. 

Foto: wikimedia commons

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Ucrainenii au distrus un vehicul blindat rusesc rar, proiectat pentru a transporta liderii ruși în caz unui atac nuclear, biologic sau chimic
Ucraina a distrus un vehicul blindat rusesc rar folosit pentru prima dată la dezastrul nuclear de la Cernobîl .
image
Geamăna siameză Abby Hensel s-a căsătorit. Motivul pentru care femeile nu au recurs la operația de separare VIDEO
Una dintre cunoscutele gemene siameze Abby și Brittany Hensel și-a găsit dragostea adevărată. Conform Mirror, tânăra Abby Hensel, în vârstă de 34 de ani, s-a căsătorit cu Josh Bowling, asistent medical și veteran al armatei Statelor Unite.
image
Un român care a cumpărat de pe Facebook un permis fals de conducere s-a dus la poliție să-l reînnoiască
Un bărbat din Alba Iulia a fost condamnat la 4 luni și 20 de zile de pușcărie, pentru complicitate la fals în legătură cu permisul său de conducere.

HIstoria.ro

image
Cum percepea aristocrația britanică societatea românească de la 1914?
Fondatori ai influentului Comitet Balcanic de la Londra, frații Noel și Charles Buxton călătoresc prin Balcani, în toamna anului 1914, într-o misiune diplomatică neoficială, menită să atragă țările neutre din regiune de partea Antantei.
image
Istoricul Maurizio Serra: „A înțelege modul de funcționare a dictaturii ne ajută să o evităm” / INTERVIU
Publicată în limba franceză în 2021, biografia lui Mussolini scrisă de istoricul Maurizio Serra, membru al Academiei Franceze, a fost considerată un eveniment literar şi istoric.
image
Procesul „Numai o guriță”, o noutate pentru justiția română la început de secol XX
În primăvara anului 1912, pictorul Gore Mircescu îl aducea în fața justiției pe librarul Constantin Sfetea, pe motivul reproducerii neautorizate a uneia din lucrările sale – „Numai o guriță” – pe care cel din urmă o folosise la ilustrarea unor cărți poștale.