Cum arată viitorul bibliotecilor tradiţionale? Care va fi rostul lor?

Bibliotecile academice vor avea, încă, un rol important. Vor curatoria colecţiile mari, istorice; vor deveni mai mult instituţii ale memoriei, în care vin universitarii şi scormonesc în cărţile vechi. Bibliotecile publice se transformă sau mor. Deoarece cartea cumpărată sau de împrumut nu va mai fi la mare căutare, textul va fi citit acasă pe un reader, un ecran etc.

Bibliotecarilor, însă, le prevăd un viitor strălucit. Se tot trăncăne că avem o „societate informaţională“... În acest caz, profesioniştii informaţiei ar trebui să aibă o pîine de mîncat. Poate e puţin wishful thinking, dar, chiar dacă nu se vor intitula bibliotecari, cei care manevrează informaţia trebuie să aibă un viitor foarte bun. La marea masă de informaţie care ne inundă, sînt necesari oameni care să o organizeze, care să ne permită să ne descurcăm în „jungla informaţională“. Iar aceştia sînt information scientists.

De altfel, bibliotecile publice tradiţionale sînt deja în mare transformare, chiar şi la noi, chiar dacă mai încet. Pînă acum, acest tip de bibliotecă a oferit un serviciu public preţios, acela de a găsi şi a-i împrumuta cetăţeanului documentul de care are nevoie sau a-i răspunde la întrebări – în ţările scandinave şi în SUA, aşa-numitul bibliotecar de referinţe e foarte important.

Dar nu i-ar fi mai simplu să caute direct pe Google? De ce să se mai deplaseze pînă la bibliotecă pentru astfel de întrebări punctuale?

Într-adevăr... dar, în urmă cu 20 de ani, biblioteca publică reprezenta un fel de Google. Acum, majoritatea îşi găsesc răspunsul la astfel de întrebări pe Internet. Totuşi, cînd nu găseşti ceva pe web, într-o formă sau alta, bibliotecile care se respectă au servicii de referinţe pe e-mail, unde poţi întreba de la lucruri simple pînă la altele foarte complicate. Acum, nevoile informaţionale se rezolvă altfel. Aceste funcţii ale bibliotecii se atrofiază. În schimb, sînt servicii publice interesante care pot fi oferite de bibliotecă. Chiar dacă, cu timpul, ea nu se va mai chema astfel.

Deci ce ar trebui să ofere aceste instituţii, concret?

De exemplu, de la o vreme în SUA s-a încetăţenit moda, mai ales în oraşele mai mici, ca atunci cînd termină copiii şcoala, autobuzul să-i ducă la bibliotecă. Iar acolo merg la ludotecă, sînt supravegheaţi să-şi facă temele, ocazie cu care iau contact cu întreg mediul, cu cărţile...

Un alt serviciu util, care s-a cam pierdut la noi – cursurile pentru adulţi şi, din ce în ce mai mult, pentru pensionari, care poate doresc să înveţe o limbă străină sau ikebana... Biblioteca publică ar putea oferi asemenea cursuri. Nu mai spun de servicii pentru cei cu dizabilităţi. Am văzut, de exemplu, într-un orăşel lipit de Baltimore – un oraş mic cu o bibliotecă mare, unde am intrat de curiozitate –, un locşor unde cine dorea putea să citească cu glas tare unu-două articole, înregistrîndu-le pentru nevăzători, care veneau după-amiaza şi ascultau. În plus, pentru aceştia din urmă este un bun prilej să se întîlnească, să socializeze, să iasă un pic din izolare.

Apoi, servicii comunitare de natură culturală, educativă – acestea pot fi găzduite în tradiţionala bibliotecă, oferindu-i astfel un viitor solid în comunitate. Sigur că e nevoie de un efort semnificativ. Dacă citim ziarele de peste tot, vedem că bugetele bibliotecilor sînt tăiate. Într-un fel e explicabil, pentru că directorul de bibliotecă raportează tot mai puţini cititori şi cărţi împrumutate, şi atunci nu se mai investeşte. Aşadar, cele care îşi găsească un loc în comunitate prin astfel de servicii publice interesante vor supravieţui. Celelalte vor muri, în detrimentul cetăţeanului.

Dar biblioteca se îndepărtează, astfel, de ideea iniţială de „casă a cărţilor“, devenind mai mult un centru cultural al comunităţii, un loc pentru comunicare şi interacţionare...

Da, biblioteca îşi găseşte în acest fel un rol în tranziţie – dă mai puţine cărţi, în schimb pune la dispoziţie gratuit ecranul unui computer şi îi primeşte pe cititori, ajutîndu-i să folosească mijloacele online. Este un lucru temporar pentru că, treptat, toată lumea va ajunge să facă asta de acasă sau din autobuz, cu tableta... În România, dacă ar fi după mine, aş transforma tot mai mult biblioteca în şcoală pentru adulţi, centru de propagat cunoştinţe, în special pentru pensionari.

Trecem acum la celălalt tip de bibliotecă – cea virtuală, electronică, digitală. De multe ori se pune semnul egal între toate acestea. E corect?

Nu chiar. Biblioteca electronică şi cea digitală sînt acelaşi lucru. Biblioteca virtuală însă nu e un termen potrivit, deoarece „virtual“ înseamnă surogat. Putem vorbi de un muzeu virtual – imaginea unui obiect nu e obiectul –, pe cînd, dacă citesc pe un ecran Război şi Pace, acela nu e un surogat, e chiar romanul.

Ce resurse există pentru bibliotecile digitale, în România?

Instituţiile statului nu pun mînă de la mînă pentru asta, afectîndu-i pe cetăţeni. În clipa de faţă sînt insuliţe şi, într-un fel, e firesc. Dar în lumea aceasta conectată e păgubos. Insuliţele acestea, de multe ori, fac acelaşi lucru şi se suprapun, îşi dublează munca. De exemplu, Gazeta de Transilvania a fost digitizată în două locuri – la Braşov şi la Oradea. Nu ştiau unii de alţii. Şi vorbim de un efort semnificativ. În plus, toate bibliotecile mai mari au şi documente digitizate. Însă faptul că nu avem un catalog unic, astfel încît cititorul care vrea o anume carte să întrebe într-un singur loc, fără să se mute de pe un site pe altul, e o problemă. Ori acest lucru e foarte uşor de făcut – un catalog unic al bibliotecilor în ansamblu ar fi ideal.  

Cine ar trebui să se îngrijească de ele?

Sigur că Guvernul, dat fiind că-i dăm bani să se ocupe de binele public la nivel naţional, prin Ministerul Culturii. Culmea e că Ministerul, în decursul timpului, a făcut niscaiva încercări. De exemplu, şi acum are un proiect depus pentru nişte fonduri structurale destinate unei biblioteci digitale naţionale. Pe mine mă întristează că, deşi astfel de iniţiative au mai fost – inclusiv pentru un catalog partajat –, s-a renunţat de fiecare dată înainte de a fi duse la bun sfîrşit. În clipa de faţă, dacă o sută de biblioteci cumpără aceeaşi carte, se vor face o sută de fişe bibliografice în o sută de locuri. Asta ar fi necesar şi util atît pentru cărţile tipărite, cît şi pentru cele digitale, sau pe orice alt fel de suport. Acum s-ar putea şi mai economicos – fişa iniţială nici nu trebuie făcută de bibliotecă, ci poate fi făcută de fiecare editor în parte, care oricum completează un formular pe care îl trimite apoi la Biblioteca Naţională, pentru descrierea CIP (Catalogare Înaintea Publicării).

Revenind, Ministerul Culturii are un minuscul compartiment care se ocupă şi de biblioteci, pe lîngă multe altele; comunitatea bibliotecară este însă cea pe care o incriminez eu în primul rînd –de altfel, noi nu avem o singură organizaţie, o asociaţie a bibliotecarilor, numai eu ştiu vreo patru (dintre care două sînt la nivel naţional) şi acestea nu prea comunică între ele. E adevărat, fiecare are interese proprii, dar în America, de pildă, există una singură: American Library Association, care are mai multe diviziuni, dar există un factor comun.
 
Ce presupune, deci, un catalog partajat?

La noi, există două cataloage colective, care nu sînt partajate. Adică un catalog online, în care mai multe biblioteci îşi pun fişele, iar cititorul poate să găsească ce are nevoie. Diferenţa faţă de un catalog partajat este că fiecare bibliotecă îşi face propria fişă, drept care vor exista mai multe fişe pentru aceeaşi carte, ajungîndu-se astfel la o suprapunere. Acest tip de catalog este găzduit de un server central, iar o bibliotecă, cînd face o fişă, nu o face pe computerul propriu, ci pe respectivul server.

Dar asta presupune lucrul în colaborare şi aici intervine o tendinţă spre control exagerat... X nu face ca noi...

Da, dacă deschid uşa şi intră şi amatorul, s-ar putea ca lumea să observe că nu e aşa o ştiinţă înaltă şi să le mai scadă din importanţă... Aşa că mai bine stau în turnul lor de fildeş.

Pînă la apariţia Internetului, în 60% dintre cazuri, catalogatorul transcria pagina de titlu a cărţii. E şi asta o abilitate, dar nu e chiar o expertiză senzaţională. Într-adevăr, e mai interesant să asociezi subiecte cu cartea, acolo trebuie ceva mai multe cunoştinţe... Că altfel rişti, cum s-a întîmplat, ca o carte intitulată Arheologia Europei să fie pusă la raftul de arheologie, în condiţiile în care se referea, de fapt, la construcţia Uniunii Europene, iar titlul era metaforic.

Au existat o serie de unificări de instituţii în ultimii ani, ajungîndu-se în final la Institutul Naţional al Patrimoniului. Care a fost parcursul?

Institutul de Memorie Culturală (cIMeC) a fost înfiinţat prin ’82 cu scopul de a administra baza de date a obiectelor de muzeu clasate, care au un statut juridic special. Cu timpul, s-a extins, incluzînd acum şi o bază de date a premielor teatrale de după ’45. După alţi cîţiva ani a apărut Repertoriul Arheologic Naţional. Avem vreo 6-7 baze de date importante. În plus, cînd a apărut Biblioteca Digitală Europeană, noi am fost desemnaţi drept agregator pentru România, cum există în fiecare stat membru al UE. Anul trecut însă, cIMeC a fost inclus în Institutul Naţional al Patrimoniului. Acesta apăruse în decembrie 2009, prin unirea Institutului Naţional al Monumentelor Istorice, care întreţinea baza de date a monumentelor protejate, cu Oficiul Naţional al Monumentelor Istorice, care se ocupa de programul de restaurare (administrînd cîte 300-400 de şantiere în fiecare an).

Fostul cIMeC reprezintă o direcţie distinctă în cadrul acestui institut, numită Direcţia de Cercetare şi Evidenţă a Patrimoniului Mobil, Imaterial şi Digital.

Îmi doresc să unificăm toate bazele de date pe care le administrăm, ca să nu mai existe suprapuneri... Dar nu prea avem resurse umane, şi nici materiale. Mai avem un singur programator, dacă nu mă număr şi eu. Iar acesta are de întreţinut nenumărate aplicaţii distincte.

Cum se finanţează Institutul?

Tot de la stat; noi sîntem în subordinea Ministerului Culturii. E adevărat că, pe lîngă subvenţie, fostul cIMeC este implicat, în momentul actual, în două proiecte europene destul de mari: unul de arheologie aeriană şi unul de furnizat spre Europeana mai ales patrimoniu imobil. Avem o activitate neobişnuit de diversă şi din ce în ce mai puţini oameni – acum mai sîntem 16-17. Prin comparaţie cu instituţii similare din Occident, sîntem un pic prea versatili.

Credeţi în viitorul cărţilor tipărite?

Scrisul pe hîrtie va rămîne un soi de bibelou. Evident că vor supravieţui toate cărţile pe suport de hîrtie, de la Gutenberg încoace, doar nu le vom da foc! (rîde) Vor continua să se tipărească cărţi, dar vor fi din ce în ce mai scumpe. Cît priveşte cărţile de referinţă, asemeni enciclopediilor, forma digitală este cea normală, nici nu le poţi actualiza altfel... Eu am două readere – şi un Kindle, şi un Nook, deoarece nu prea există cărţi româneşti la Amazon. Şi sînt un foarte bun utilizator de readere, îmi convine dintr-o mulţime de motive. Pot manevra uşor, cu o singură mînă, citind fără probleme chiar şi într-un autobuz aglomerat; pot mări caracterele, deci nu trebuie să-mi scot ochelarii; e adevărat că nu cumpăr decît cînd am de gînd să citesc... În plus, pentru cele englezeşti, există şi dicţionar încorporat. Viitorul este strălucit pentru astfel de device-uri. Sigur că, sentimental, cartea are farmecul ei, o pot pune în raft etc. Mă aştept să apară ceva similar şi la cele digitale. De exemplu, mă gîndeam din e-readerul meu, să se poată proiecta pe perete cotoarele cărţilor. Iar cele pe care le-am citit să apară eventual marcate. (rîde)

În acest context, cum vor arăta bibliotecile personale, de apartament?

Cei mai tineri nu-şi mai cumpără cărţi ca să le ţină pe raft. Din această perspectivă, am putea zice că va exista un viitor al bibliotecii de împrumut. Nu va fi aşa, întrucît majoritatea vor citi cărţile pe diverse device-uri. Am toată încrederea în aceste dispozitive, spre deosebire de cărţile de hîrtie, care vor ajunge obiecte de lux, de colecţie, bune de făcut cadou, cu dedicaţie.

Eu nu lucrez cu cărţi tipărite, ci cu texte, imagini. Prin urmare, dacă textul e pe piatră, papirus sau pe ecran digital, pentru mine e secundar. Şi chiar dacă există încă multe probleme legate de mediul digital, avantaje sînt mai multe.

Totuşi, care ar fi cel mai mare dezavantaj al bibliotecii digitale?

Dezavantajul major este că are nevoie de un dispozitiv intermediar. Nu ai acces direct la text. Astfel, marele avantaj devine şi marele dezavantaj. E digital, deci fără un dispozitiv special nu poate fi accesat. În plus, trebuie atenţie la prezervare, deoarece se poate şterge foarte uşor, prin urmare trebuie luate precauţiuni specifice de păstrare.
De altfel, ar trebuie să fie păstrate, sub formă de depozit legal, toate cele care apar în mediul digital, pagini web, bloguri, ziare care apar numai online etc. – o copie de siguranţă pentru situaţii în care s-ar pierde informaţia. Problema apare la selecţie. Ce păstrăm? Şi mai am o mare problemă – cum expui, într-o bibliotecă digitală, materialele pe care le deteşti?... Spre exemplu, Mein Kampf sau articolele antisemite ale lui Eminescu – trebuie să fie accesibile într-o astfel de bibliotecă? Da. Dar cînd e vorba de o carte pe hîrtie, faci o ediţie critică, o „îmbraci” într-un fel anume... Ceva similar trebuie şi online, trebuie găsit un „înveliş” potrivit. Trimit la Biblioteca Digitală Europeană articole „ruşinoase” ale unor oameni de cultură români? Sînt semnificative din punct de vedere cultural? Sînt, chiar dacă poate nu ne place...


Care ar fi priorităţile legate de digitizare, în România? Ştiu că, spre exemplu, Institutul de Memorie Culturală (cIMeC) s-a ocupat de colecţia revistei Teatrul. De unde începem?

În contextul bibliotecilor digitale, vorbim despre „gaura neagră a secolului al XX-lea“. Adică lucrări care nu intră în biblioteci digitale, din pricină că sînt protejate de drepturi de autor. Şi, deci, trebuie o întreagă luptă cu edituri etc., iar acestea nu sînt prea receptive. În mod normal, prioritatea ar trebui s-o reprezinte lucrările contemporane. Sigur că este spectaculos să digitizezi şi să expui manuscrise medievale. Dar cîtă lume se uită la ele? Dacă e să judeci prin prisma eficienţei banului public, de ce am avea nevoie? De lucrări contemporane. Din păcate, acestea sînt problematice, în special în zona literaturii. În sfera ştiinţifică, lucrurile merg într-o direcţie bună, cu aşa-numitul open access. Adică autori care îşi expun singuri, într-un fel sau altul, articolele ştiinţifice, pentru că interesul lor este să fie citiţi. De altfel, oamenii de ştiinţă nu prea fac bani de pe urma articolelor publicate, dimpotrivă, de regulă îi costă... Şi se revoltă că editurile ştiinţifice mari îi închid în spatele unor paywall-uri consistente.

Pentru Institutul nostru, una dintre priorităţi o reprezintă obiectele de muzeu. Majoritatea nu sînt văzute de nimeni, niciodată, întrucît un muzeu nu poate expune decît o mică parte, cea mai interesantă, din colecţie. Măcar aşa, sub formă de muzeu virtual, ar putea fi văzute de public. În plus, cînd a apărut Biblioteca Digitală Europeană, noi am fost desemnaţi drept agregator pentru România, cum există în fiecare stat membru al UE. În plus, este o modalitate de a combate ceea ce eu numesc „discriminare geografică” – e o diferenţă majoră între capacitatea mea de acces la Bucureşti, faţă de cetăţeanul de la poienile de sub munte, deşi amîndoi plătim impozite. Deci şi cu banii lui se întreţin colecţiile publice. Iar el are la dispoziţie – în cel mai bun caz – o bibliotecă publică cu colecţii sărace, poate un cinematograf, deşi mă îndoiesc... La teatru nu merge, la muzeu nu ajunge decît întîmplător etc. Măcar aşa îi dau şi lui posibilitatea să vadă colecţiile de la Muzeul Naţional de Artă, spre exemplu.

Iar digitizatul în sine este ieftin – faci o fotografie. Mai scump şi mai neplăcut este să fişezi, necesită muncă. Dar se presupune că muzeografii au o evidenţă a obiectelor din colecţii, iar asta simplifică lucrurile. Nici cu cărţile nu mai este atît de complicat acum. Există roboţi de scanare care ating şi 2500 de pagini pe oră. De altfel, în Bucureşti este o firmă deja care s-a ocupat de scanarea şi postprocesarea pentru British Library a 10 milioane de pagini.

Atunci, ce trebuie inclus în Biblioteca Digitală Europeană? Cine hotărăşte şi după ce criterii?

Oficial, în Biblioteca Digitală Europeană expunem lucruri semnificative, în ideea de a marca, în marea masă, lucrările reprezentative – „capodoperele“. Dar cum defineşti capodopera? Cine spune ce e reprezentativ? Ce păstrăm?

Înainte, bibliotecarii făceau o selecţie, la cumpărare, alegînd titlurile în funcţie de buget şi de specificul bibliotecii. Mi-aduc aminte, cu ani în urmă, că am intrat în biblioteci din cartier. La recepţie era o bătrînică care înapoia o carte. Şi îi spune bibliotecarei: „Cartea asta e o porcărie. Se presupune că voi nu cumpăraţi gunoaie...” În mintea cititorului, se presupune că, la biblioteca publică, există un filtru cînd se constituie colecţiile. Cam aşa ar trebui să facem şi noi. Chiar dacă s-ar putea argumenta că, pe termen lung, totul ar putea fi semnificativ din punct de vedere cultural. Trebuie judecat de la caz la caz, iar oamenii implicaţi în acest proiect sînt puţini. La noi, ca în multe alte ţări, există patrimoniul naţional clasat – cele care au un statut juridic protejat. În clipa de faţă, avem peste 30.000 de astfel de obiecte clasate. Comisia Muzeelor examinează nişte dosare şi întocmeşte un punctaj în funcţie de vechime, semnificaţie culturală etc. Totuşi, semnificaţia unui obiect cultural este un lucru subiectiv şi trebuie să ne asumăm asta. Şi notele date acolo sînt tot subiective, chiar dacă le dăm o pojghiţă de obiectivitate. De exemplu, avem un Rembrandt – pentru noi e ceva extraordinar, în Olanda, în schimb, mai sînt încă 500 de picturi ale sale, astfel că se schimbă perspectiva...

În fapt, în europeana.eu vor fi două categorii de obiecte: „capodoperele“ şi restul. Faptul că va sta cineva să se gîndească două minute la fiecare obiect este şi acesta un cîştig.

Dan Matei este directorul Direcţiei de Cercetare şi Evidenţă a Patrimoniului Mobil, Imaterial şi Digital (fostul Institut de Memorie Culturală – cIMeC), din cadrul Institutului Naţional al Patrimoniului. Mai multe detalii pe www.cimec.ro 

a consemnat Patricia MIHAIL