Lucrurile se întîmplă şi singure

Publicat în Dilema Veche nr. 474 din 14-20 martie 2013
Lucrurile se întîmplă şi singure  jpeg

La micul dejun, într-o pensiune din Havana, apare Mark, un tînăr englez venit în vacanţă în Cuba. La prima vedere, Mark părea un tip lipsit de constrîngeri: călătorea singur, într-o ţară exotică, şi nu avea cazările rezervate. Cam aici se terminau, însă, libertăţile lui. Cu Lonely Planet-ul în mînă, Mark bifa de zor obiectivele din capitolul „Havana in two days“. Degeaba îi spuneam să lase naibii programul şi să o ia aiurea pe străzi, să respire aerul Cubei comunist-exotice, să intre în vorbă cu oamenii, să meargă într-un club şi, eventual, dacă vrea, să-şi ia clasica sticlă de rom şi-o havană. Omul avea un plan şi de el s-a ţinut. Ştia exact cîte zile vrea să stea în fiecare oraş („O zi pentru Trinidad e de-ajuns, nu?“ „Nu ştiu, dragul meu Mark, noi am stat vreo cinci, pentru că ne-am împrietenit cu unii şi am băut şi am dansat pînă dimineaţa la ei acasă. Mai multe dimineţi la rînd.“), iar în două săptămîni, el mergea în mult mai multe locuri decît noi. Mark nu ar fi depăşit cu un milimetru the beaten path. 

O călătorie devine interesantă atunci cînd ieşi, chiar şi puţin, din zona de confort. Iar asta nu, nu înseamnă că prosopul de plajă nu e suficient de moale sau că pastele au venit prea fierte la cină. Înseamnă un pic de nesiguranţă, surpriză, aşteptare, improvizaţie, necunoscut, nelinişte, emoţie. Iar asta, iertat să-mi fie, cu greu se întîmplă în tur organizat. Înseamnă să te dai jos din avion într-o ţară complet necunoscută, să iei autobuzul spre centru, să-ţi cauţi un loc unde să dormi şi să nu ştii să răspunzi la întrebarea „Cît stai?“. Uneori, se întîmplă să-ţi placă un oraş, alteori te enervezi şi pleci a doua zi. Sînt locuri şi lucruri de care afli acolo, pe moment, de la oameni care-ţi schimbă priorităţile şi te fac să o iei în altă direcţie. Înseamnă să asculţi ce are să-ţi spună locul, cu bune, cu rele, fie că e vorba de o metropolă cu milioane de locuitori, fie de o plajă pustie. Fiecare loc are vibraţia lui.

Pe cont propriu 

Mi-am dat demisia de la un job normal tocmai pentru libertatea pe care o oferă

-ul. Da,

-ul e mai mare,

-urile – mai presante, nesiguranţa plăţii facturilor – şi ea mare, dar faptul că, cel puţin teoretic, pot pleca oricînd, oricum, oricît... este un sentiment pe care nu l-aş mai da acum pe nimic. E adevărat, avantajul meu e că am nevoie, în general, doar de o conexiune bună la net şi-un laptop. Pot lucra de oriunde, ba chiar mi-am dezvoltat o flexibilitate maximă în direcţia asta: am făcut strategii pe plajă în Grecia, am scris texte în cel mai întunecos şi incomod autocar care traversa Laosul, am avut conferinţe cu clienţii pe Skype, din diverse bodegi din Berlin, am trimis comunicate de presă din maşină, la graniţă, şi am făcut planuri de comunicare în aproape toate avioanele cu care am fost de cînd

-uiesc. 

Dacă mă întrebi unde o să fiu mîine, îţi pot răspunde destul de precis. Despre săptămîna viitoare am, iarăşi, o idee vagă. Dar dacă mă întrebi unde o să fiu sau ce o să fac în cîteva luni, îţi voi răspunde că habar n-am. În schimb, dacă mă suni poimîine să-mi zici să mergem în Vamă, la schi sau la Istanbul, sînt şanse mari să zic da. Las lucrurile să se întîmple. Am fost dintotdeauna complet incapabilă să-mi fac planuri, chiar şi cînd era vorba de lucruri mici. Ce să mai zic de cele mari! Să fiu sinceră, pe lîngă faptul că-mi place neprevăzutul, mi se pare teribil de obositor să fii organizat. Sînt comodă. Mi-e lene, n-am chef, timp şi, mai ales, n-am dispoziţia necesară să mă gîndesc la asta, să calculez, să desenez. Ştiu sigur că lucrurile au o dinamică a lor şi că, cel puţin în ceea ce mă priveşte, se aranjează întotdeauna mai bine dacă nu le stresez şi le las în pace. De ce să mă obosesc, atunci?

Mă sperie oamenii care îmi explică senini planul vieţii lor – exact cînd o să facă copii, cum o să evolueze profesional, ce funcţii vor ocupa de-a lungul timpului, cînd şi cum o să-şi schimbe casa, maşina, cum e cu planul de pensie şi, dacă insistă un pic, şi pe ce alee e locul de veci. Sînt oamenii plini de certitudini. Probabil la fel îi sperii şi eu pe ei cu atitudinea mea iresponsabilă, aşa că sîntem chit. Nu pricep în ruptul capului de ce-aş face orice sacrificiu financiar să am o „casă a mea“. De ce m-aş îngropa într-un job plictisitor, pentru ceva lung scris pe cartea de vizită. Ca să nu mai zic de cele 21 de zile de vacanţă pe an, care, după ce că-s criminal de puţine, să le mai şi petrec într-un singur loc, unde să mă odihnesc. Dacă vacanţa e pentru odihnă şi-n restul timpului muncim, de descoperit cînd mai descoperim? 

Vorba cîntecului:

Simt că lucrurile îşi găsesc sensul fără să le ajut prea mult. Dacă laşi lucrurile să se întîmple, dacă nu le ţii în lesă şi nu le pui botniţă, surprizele sînt uriaşe iar experienţele sînt unele care contează. 

Bineînţeles, refuzul oricărei planificări sau rezervări vine cu pachetul lui. Mai dormi o noapte în aeroportul din Jaipur pentru că ţi-e frică să ieşi cînd vezi mulţimea pestriţă de la intrare la 3 dimineaţa; alta – într-o autogară din Iran, că n-ai calculat cum trebuie conexiunile; eşti pe punctul să pierzi avionul pentru că rata locală se strică, previzibil, în drum; găseşti cameră abia noaptea tîrziu în Taj Mahal, la un hotel unde indienii dormeau liniştiţi pe hol, pe jos; eşti ferm convins c-o să mori într-un autobuz local nepalez, care, la înălţime, nu respectă nici o regulă de circulaţie; sau umbli cu rucsacul în spate, cinci ore, pe sub soarele Thailandei, pentru că e totul ocupat. Lista ar putea continua. 

Cîteodată, improvizaţia asta înseamnă şi ratarea unor momente sau regretul că unele lucruri, de multe ori importante, nu le-ai făcut la timp, pentru că păreau prea complicate. Iar acum nu vorbesc despre călătorii. 

Un drum cu rucsacul în spate prin Iran, fără nici o rezervare făcută, te învaţă mai multe lucruri despre oameni în general şi te scapă de mai multe prejudecăţi decît orice altceva. Surpriza unei străduţe mici şi ascunse, care nu apare pe nici o hartă a Barcelonei, îţi poate însenina ziua. Picioarele care dor cumplit după o zi de colindat prin New York sînt semnul că n-ai venit degeaba. Discuţia despre politică internaţională, despre dragoste, religie şi filme, cu un poliţist teribil de sexy, din Esfahan, face parte din micile suprarealisme ale călătoriei de capul tău. Să înveţi să conduci scuterul, pe un drum şerpuit, la înălţime, în Bali, pe ploaie; să opreşti în locuri care nu apar în

să faci

pe o plajă cu nisip vulcanic negru strălucitor, şi apoi să te întorci la pensiune, unde proprietara – o tipă simpatică şi volubilă – te îmbrăţişează cu drag... asta este ceva ce nu poţi planifica. 

Cred sincer că nu poţi vedea un loc dintr-un hotel de 5 stele, decît dacă nu cumva luxul face parte din ADN-ul locului respectiv. Pe cît de normală e chestia asta în Monaco sau Singapore, pe atît de neadecvată – dacă nu chiar sfidătoare – poate fi în Cambodgia sau Nepal. Pe cei mai interesanţi şi liberi oameni i-am cunoscut în

-uri: un belgian care

-uia în Iran şi urma să deschidă, pe banii lui, un orfelinat în Africa; un irakian refugiat; pe Martin şi Rose, care plecaseră pe bicicletă din Tokyo şi voiau să ajungă în Polonia; pe Desiree, care plecase de capul ei în India, se îndrăgostise acolo, iar acum face voluntariat în Togo; pe Michael, un australian care, în fiecare an, îşi lasă familia acasă şi pleacă două-trei luni aiurea prin lume; familii cu copii mici, care călătoreau, fără frică de malarie, prin jungla din Malaezia. Şi mulţi alţi oameni frumoşi, pentru care viaţa nu e o succesiune de casă-birou-concediu-de-odihnă, cu o minunată iluzie de împlinire. 

Bineînţeles, şi călătoriile au iluziile lor, şi încă unele foarte mari. Prima e că poţi înţelege cu adevărat un loc. Nu poţi. A doua este că, dacă o arzi cu localnicii, bei două beri locale şi mănînci ceva cu nume nepronunţabil, gata, ai devenit unul de-al lor. N-ai devenit. A treia e că ai cine ştie ce epifanii despre tine însuţi, călătorind. Da, afli multe despre tine, dar, dacă eşti sincer, îţi dai seama că, la aterizarea acasă, ai mai multe întrebări şi nelinişti decît atunci cînd ai plecat. Iar asta, iertaţi-mi insistenţa, nu se întîmplă la all-inclusive.

Cristina Foarfă este freelancer, fiind implicată în multe proiecte de marketing şi comunicare online. Coordonează şi scrie pe www.bookaholic.ro

Foto: Cristina FOARFĂ, Andrei GHEORGHE

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Nu suntem egali în fața bolilor: care sunt românii care nu vor plăti suprataxă pe concediu medical
Politicienii și-au făcut calculele și au decis că nu suntem egali în fața bolilor. Mai exact, PSD și PNL lucrează la o ordonanță de urgență prin care încearcă să elimine supraimpozitarea concediilor medicale doar în cazul anumitor pacienți
image
„Lâna de aur”, cel mai scump material textil natural din lume. Firul de Vicuña se vinde la gram, la fel ca aurul
Firul de Vicuña, recoltat o dată la doi sau trei ani în cantități limitate, se distinge ca fiind cel mai rar și scump fir din lume. Cu o grosime de 12 microni, comparabilă cu cea a aurului, este comercializat la gramaj, se vinde la prețuri exorbitante și presupune un proces de producție meticulos.
image
Decizie radicală pentru „Tesla de Cluj”. „Dacă ziceam că e produsă în Elveția, clienții ar fi sărit s-o cumpere cu 450.000 de euro”
Echipa proiectului a luat o decizie importantă: va regândi „Tesla de Cluj” într-o variantă mult mai ieftină. „Probabil că dacă ziceam că mașina este produsă în Elveția, clienții ar fi sărit să o cumpere cu 450.000 de euro”, susține Florin Dehelean, unul dintre investitori

HIstoria.ro

image
Cum percepea aristocrația britanică societatea românească de la 1914?
Fondatori ai influentului Comitet Balcanic de la Londra, frații Noel și Charles Buxton călătoresc prin Balcani, în toamna anului 1914, într-o misiune diplomatică neoficială, menită să atragă țările neutre din regiune de partea Antantei.
image
Istoricul Maurizio Serra: „A înțelege modul de funcționare a dictaturii ne ajută să o evităm” / INTERVIU
Publicată în limba franceză în 2021, biografia lui Mussolini scrisă de istoricul Maurizio Serra, membru al Academiei Franceze, a fost considerată un eveniment literar şi istoric.
image
Procesul „Numai o guriță”, o noutate pentru justiția română la început de secol XX
În primăvara anului 1912, pictorul Gore Mircescu îl aducea în fața justiției pe librarul Constantin Sfetea, pe motivul reproducerii neautorizate a uneia din lucrările sale – „Numai o guriță” – pe care cel din urmă o folosise la ilustrarea unor cărți poștale.