- interviu cu Mihai BARBU -

În călătoria pe care ai făcut-o anul trecut, împreună cu motocicleta ta, ai trecut prin locuri nu tocmai prospere şi stabile social: Ucraina, Rusia, Kazakhstan, Kyrgyzstan, Tajikistan, Uzbekistan, Turkmenistan, Azerbaijan, Georgia, Armenia, Turcia, Bulgaria şi ai ajuns pînă în Mongolia. Cît sînt condiţionate speranţele oamenilor de politic şi de economic?

Nu ştiu cum e cu politicul şi cu economicul în toate zonele prin care am trecut. Din punct de vedere politic, pot spune doar că unii îi detestă pe ruşi, în timp ce alţii le duc dorul. Iar economic, mai mult decît că preţul benzinei variază de la ţară la ţară, n-am reţinut. În schimb, oamenii sînt cei despre care aş putea să spun mai multe, dar tot fără răspuns rămîne condiţionarea speranţei lor. Ştiu doar că, deşi nu le vorbeam limba, m-au primit în casă cînd nu aveam unde să dorm, mi-au dat să beau (chiar şi apă) cînd îmi era sete, m-au hrănit cînd mi-a fost foame, mi-au arătat drumul cînd eram rătăcit şi m-au îndrumat spre alţi oameni. Şi nu cred că au sperat din partea mea la mai mult decît zîmbetul pe care l-am oferit în schimb.

În ce sperau/la ce visau oamenii pe care i-ai întîlnit în drumurile tale?

Visau că într-o bună zi o să le fie bine sau mai bine, că binele ăsta e la fel de relativ peste tot. Atît am înţeles eu. Interesant e că marea majoritate a celor pe care i-am întîlnit nu sperau să facă într-o zi ceea ce făceam eu, deşi se uitau la mine minunîndu-se. E o speranţă materială acolo, cumva, plutind în aer. Îmi aduc şi acum aminte cît m-am chinuit să-i explic unui domn cu care stăteam la poveşti faptul că banii pe care eu îi cheltui pe drumul ăsta se duc undeva în inimă. Şi sînt sigur că tot nelămurit l-am lăsat şi că şi acum se întreabă de ce un om cheltuieşte ca să meargă cu o motocicletă atîta amar de vreme, în loc să dea banii pe televizorul despre care îmi tot spunea că şi l-ar lua el, dacă ar fi fost în locul meu.

Cum arată speranţa cînd ai probleme tehnice cu motocicleta în pustietate? Seamănă cu fata morgana?

Mai degrabă seamănă cu tata morgana. Că e mare. Te uiţi în zare, te roteşti 360 de grade, nu vezi pe nimeni, la cum arată locul ţi-e clar că nici n-o să treacă nimeni prea curînd şi ai impresia că acolo o să te îngropi. Dar reuşeşti, cumva. Sau, cel puţin, eu am reuşit. Probabil că speranţa se cheamă cele două doamne la a patra tinereţe care m-au ajutat să ridic motocicleta de jos, cînd eram singur pe un drum la 3500 de metri în cer. Speranţa e cînd totul în jurul tău e alb, zăpadă, şi tu trebuie să mergi înainte şi ştii că motocicleta ta are doar două roţi, iar pe gheaţă îţi trebuie cel puţin trei. Tot numele ăsta îl poartă şi domnul care vedea pentru prima dată o motocicletă high-tech cum e Doyle al meu, cu radiatorul şiroind, în pustiu, şi totuşi, are curaj să se „bage“ în ea. Şi tot speranţa se cheamă, probabil, şi disperarea, cînd te uiţi la motocicletă şi eşti singur şi nu ai nici cea mai vagă idee ce ar trebuie să-i faci, dar îi faci. Şi merge.

La o bursă a speranţelor deşarte, ce loc crezi că ar ocupa România?

La capitolul călătorie, la scos nasul peste gard să vedem cum e la vecinul sau la vecinul vecinului, ţara noastră dragă întotdeauna a avut de suferit. N-am fost educaţi să ştim că lumea e acolo ca să fie văzută. Aşa că stăm şi ne plîngem cum că ce frumos ar fi ca într-o zi să mergem şi noi unde vedem cu ochii. Invocăm motive precum banii şi timpul, fără să ne dăm seama că pe o listă de necesar, astea sînt cam pe ultimul loc. Eu n-am avut nici una, nici alta. Împrumutul la bancă e uşor de făcut, iar cu datul afară de la serviciu nu mai spun. La mine, cel puţin, aşa a fost. Speranţele de „departe“ sînt deşarte pentru că aşa vrem noi să fie. Cred că cei care au citit marea brînză pe care am făcut-o vor deschide ochii şi vor vedea că nu e chiar atît de greu. Chiar cred că e cel mai mare merit al drumului meu. Sau, cel puţin, aşa sper. 

a consemnat Ana Maria SANDU

Mihai Barbu este jurnalist, fotoreporter, autor al blogului http://mongolia.ro/.

Fotografii realizate de Mihai Barbu