scăpat teafără din mîinile hoților. Nu a avut nici o zgîrietură, la cutremurul din 1977, deși clădirea la subsolul căreia se afla s-a prăbușit ca un castel din cărți de joc. Iar după 200 de kilometri pe serpentinele alea înguste din Iugoslavia, aproape că „s-a născut“ a doua oară.

Poate că mașinile, ca pisicile, au mai multe vieți.

Am fost să o văd într-o sîmbătă după-amiază de vară toridă. Știam că e mai bătrînă ca mine cu cîțiva ani, dar pentru o mașină italienească asta nu ar trebui să fie o problemă. Se ține încă foarte, foarte bine și întoarce priviri admirative pe stradă.

Am găsit mașina mică, parcată sub streașina casei mici, în curtea mică, acoperită cu o prelată, să nu o bată soarele prea tare. Iar pe prelată, o pisică. Sub mașină, un cîine roșcovan mă latră strașnic, dar din cauza căldurii nu scoate nici măcar o lăbuță afară.

În toată larma creată face ordine doamna Ionescu, stăpîna mașinii, a cățelului și a pisicii. Doamna Elena Ionescu are 84 de ani. O mînă de om, ușor adusă de spate, cu un zîmbet larg și ochi vii. Îmi spune glumind că, la vîrsta ei, a ajuns vedetă.

„Cînd eram tînără, nu mă băga nimeni în seamă. Acum, toată lumea se uită după mine pe stradă. Unii se minunează că mai merge mașina, alții – că mai merg eu cu ea!“

Elena Ionescu, din Giurgiu, este, poate, printre cele mai vîrstnice șoferițe din țară. Cum spuneam, are 84 de ani. Iar de condus, conduce de 50 de ani. A învățat mai întîi să meargă pe motocicletă, deşi nu și-a luat niciodată carnet pentru asta. Soțul avea o Jawa, de 125 cm cubi, pe care a învățat și ea. Apoi Jawa a fost vîndută și înlocuită cu un Simsom, de al cărui motor în 4 timpi s-a îndrăgostit. Atunci și-a spus că dacă își va lua mașină, musai o să aibă motor în 4 timpi. Așa că, în 1966, a făcut școala de șoferi. Își amintește că totul i s-a părut simplu și că i-a plăcut foarte mult. Ba chiar s-a gîndit că are talent. Instructorul i-a spus odată mamei ei: „Să vedeți ce bine o să conducă fata dvs.!“ Și doamna Ionescu conduce de 50 de ani. Cu eleganță, cu bun-simț și cu o mare responsabilitate. Nu a făcut și nu a fost implicată în nici un accident. Și, în tot acest timp, a primit o singură amendă. Iar asta de curînd, pentru că oprise cîteva minute într-un loc unde nu avea voie. Un loc unde opresc, de-altfel, mulți șoferi din Giurgiu, pentru că nu au altă variantă. Își amintește că, atunci cînd a dat examenul pentru carnet, era singura femeie printre candidați. Iar apoi, a trecut ceva vreme pînă să mai vadă șoferițe prin București.

Acasă a avut o mașină austriacă veche, apoi un Opel Olympia. Dar astea au fost mașinile soțului. A ei, și doar a ei, a venit în 1967, la Vama din București. Depusese banii la CEC, aşa cum se proceda pe-atunci, și a așteptat. A trebuit apoi să se ducă doar să aleagă culoarea. A ales alb. „Ca să se vadă de oriunde, oricînd!“ Și… cu permisul de șofer în buzunar, a condus pentru prima oară, pe la Piața Universității, mașina cea nouă. Un Fiat 850, alb, an de fabricație 1967. Era un sentiment ciudat, pe bulevardele aproape pustii. Cînd și cînd mai trecea cîte o mașină. Doamna Ionescu era mîndră, mulțumită, chiar fericită. Nici gînd, însă, de atmosfera din filmele romantice italiene.

Însă o mașină italienească nu putea să nu facă cel mai lung drum al ei decît în Italia. „Am trecut podul pe aici, pe la Giurgiu, am luat-o frumușel prin Sofia, apoi prin mijlocul Iugoslaviei, ca să văd lumea, să văd orașele principale. Pe malul Adriaticii, era teren stîncos și numai serpentine. Am zis – n-am nevoie. Vreau și eu să văd lumea! Făceam cîte o vizită pe unde treceam. Apoi, am ajuns, tocmai în fundul Iugoslaviei, la Marea Adriatică. Nu pot să uit! A fost o porțiune cu serpentine pe 200 de kilometri! Serpentine strînse, una după alta. Am zis că amețesc și că nu se mai termină! Îmi mai amintesc că, la granița Iugoslaviei, erau cuconeturi, cu poșeta în mînă, treceau granița, la plimbare, ca în oraș, fără să le întrebe nimeni nimic. Apoi, în Italia, am fost la Roma, la Florența… Zîmbeam în sufletul meu. Călătoria asta am făcut‑o cu o prietenă, iar la întoarcere am luat-o prin nordul Italiei, am ocolit, ca să scăpăm de serpentinele alea. Am zis… nu mai îmi trebuie serpentinele alea pentru nimic în lume! Pe urmă, să știți, serpentinele de la Predeal mi se păreau floare la ureche.“

Au mai fost drumuri în Moldova, pe la mînăstiri, apoi în Bucovina, la Ploieșți, Giurgiu, București… și așa s-au adunat la bord 213.226 de kilometri.

„Nu știu dacă e mult sau puțin. Eu n‑am făcut niciodată excese la volan. Am zis că cine e nebun și vrea să meargă mai repede, să mă depășească, să se ducă unde o vrea. Oricum, pe vremuri, erau puține mașini. Nu aveai prea mari probleme în trafic. Era o plăcere să conduci. Nimeni nu înjura sau claxona. Acum, e nebunie! Și multe accidente, oameni care se urcă băuți la volan, tineri care gonesc cu mașinile… așa ceva nu exista! Era mai multă responsabilitate.“

Era mai multă responsabilitate și față de mașină. Doamna Ionescu a mers cu mașina ani de zile la același mecanic. Nu pentru reparații capitale, că nu a fost cazul, ci doar pentru reviziile obișnuite de fiecare an. „Nu plecam o clipă de lîngă mecanic. Mi-a plăcut să învăț și să știu cît mai multe despre mașina mea. Erau unii, veneau… lăsau cheile la mecanic și plecau!“

Așa s-a făcut că mica mașină albă nu a avut niciodată probleme. „La motor n‑am umblat niciodată, iar acum merge cu aceleași piese și cu aceiași rulmenți de acum 50 de ani. Mașina asta a fost perfectă și atît de bine făcută! “

Perfectă și… norocoasă. Într-o dimineață, însă, pe cînd locuia în Bucureşti, doamna Ionescu nu și-a mai găsit mașina acolo unde o parcase. Dispăruse. S-a speriat și a anunțat Miliția. În cîteva ore, Fiat-ul alb a fost găsit la cîteva străzi distanță. Hoții s-au plimbat cu ea vreo 30 de kilometri, au luat banii de benzină (care erau în mașină), și au abandonat-o. Apoi lucrurile au reintrat din nou pe făgașul lor. Au urmat iar drumurile scurte și plăcute de acasă la serviciu, de la serviciu – acasă, zi de zi, an de an.

Un astfel de drum făcuse și în ziua de dinaintea cutremurului din 1977. Seara, mașina a fost parcată cu grijă la subsolul unei clădiri. Întîmplător sau nu, doamna Ionescu – inginer în construcții civile – nu și-a parcat mașina oricum. A ales un loc ferit, chiar în colțul parcării. Cele 7,2 grade ale cutremurului au zguduit bine clădirea de deasupra parcării și au distrus-o aproape în totalitate. Cîteva din mașinile parcate la subsol au avut de suferit, însă micul Fiat alb a scăpat fără nici o zgîrietură. „Colegii mi-au zis atunci că e ca și cum aș avea o nouă mașină!“

„50 de ani alături de o mașină care nu te-a lăsat niciodată la greu… nu e puțin lucru!“ Acum, cînd doamna Ionescu are 84 de ani și se mișcă mai greu, drumurile la piață sau la doctor sînt mai ușoare și mai rapide cu mașina. „Nu știu ce m-aș face cu bastonul pînă la piață! Așa că… dau bastonul pe volan!“

Iese cu mașina în fiecare zi. Mai mereu se găsesc curioşi care să o întrebe cîte ceva, să se minuneze de perechea inedită pe care o fac „cele două“, să le complimenteze sau să se fotografieze cu ele! Mai ajută și cîte o vecină la cumpărături sau cînd are ceva de cărat. Mașina, cu patru locuri și două uși, n-are radio, nici oglinzi retrovizoare laterale. Aer condiționat, nici vorbă!

Cînd nu merge la piață sau într-o plimbare pe lîngă Turnul cu Ceas din centrul orașului de la Dunăre, micul Fiat alb stă în curte, acoperit cu o prelată, și cu o pisică deasupra!

Liliana Nicolae este jurnalist la Radio Europa FM. A publicat cartea de reportaj Locuri, oameni, povești, (Casa de Pariuri Literare, 2015).

Foto: V. Arcanu