De şaisprezece ani, egalitatea şanselor se zbate să ajungă în conştiinţa românilor ca principiu democratic fundamental, reuşind doar să fie întoarsă pe faţă şi pe dos, în campaniile politice sau pe buzele parlamentarilor. Atît de mult a fost fluturată pe sub nasul naţiunii încît s-a dezgolit de substanţă şi adevăr. Ne căutăm prin buzunare de egalitatea şanselor, cînd vrem să ne tratăm, cînd avem nevoie de reprezentare în faţa autorităţilor, în faţa examenelor naţionale, a ghişeelor publice sau cînd încercăm să intrăm în clădiri inaccesibile. Ne zbatem, mai mult sau mai puţin activ, să fim trataţi cum se cuvine. Persoanele cu dizabilităţi nu au nevoie decît de accesul liber de care dispune oricare cetăţean român. "Ar trebui pur şi simplu să amplaseze lîngă o cabină telefonică normală şi una pentru utilizatorii în fotoliu rulant. E nevoie doar de cîţiva centimetri în plus!" - îmi spune Crina Ţugui, utilizator de fotoliu rulant. Aproape o jumătate de secol am ascuns copiii cu dizabilităţi, am exilat persoanele cu traume post-accident, am abandonat şi am acoperit imperfecţiunea. E de înţeles trauma identitar-comportamentală naţională: unora li s-a refuzat condiţia de persoană cu dizabilităţi şi accesul liber la viaţa comunităţii, altora li s-a aplicat normarea conduitei: handicapul trebuie curăţat sau ascuns! Orice comunitate este alcătuită din chipuri. A reprima pe oricare dintre acestea înseamnă a pierde din identitate! Societatea contemporană suferă de boli şi hibe multiple, de asemenea, dar bolnavul nu poate fi reabilitat fără efort din partea sa. Integrarea în UE va însemna lupta împotriva discriminării persoanelor cu dizabilităţi prin spaţii publice accesibile, depăşirea ignoranţei publice cu campanii de sensibilizare şi conştientizare a drepturilor persoanelor cu dizabilităţi. Integrarea socială prin educaţie, reprezentarea şi autoreprezentarea, combaterea discriminării, încurajarea recuperării unei vieţi active, apariţia legislaţiei care să îndreptăţească categoria socială a dizabilităţilor să iasă la lumină sînt demersuri care vor acţiona asupra întregii comunităţi. Chipurile acestea trăiesc printre noi, alături de noi. Ordinea ar fi - după cum mi-a spus Gabriela Mureşan, utilizator de fotoliu rulant -, mai întîi "schimbarea atitudinilor, a mentalităţii..., apoi vin şi rampele". Să tragem cu ochiul puţin afară şi vom observa ce înseamnă să tratezi cu respect orice fiinţă umană, conform principiilor democratice pe care ne batem cu pumnii în piept că le susţinem. Combaterea discriminării, avînd ca ţintă dizabilităţile, va deveni o prioritate, alături de toate celelalte probleme ale României. Să rămînem în stare de veghe, cu ochii larg deschişi este o condiţie necesară, dar nu şi suficientă: trebuie să schimbăm mentalităţi!