Am formulat cîteva întrebări pentru o serie de organizaţii nonguvernamentale axate pe sprijinul cîte unei minorităţi (persoane cu disabilităţi, minorităţi sexuale şi etnice) privind inegalitatea/egalitatea de şanse de care se bucură categoria socială vizată în România de azi. Acestea sînt: Asociaţia ACCEPT, Centrul romilor pentru intervenţie socială şi studii Romani Criss, Fundaţia „Pentru Voi“, Fundaţia Motivation.
1. Categoria socială de care se ocupă organizaţia dvs. are şanse egale/inegale cu celelalte categorii de populaţie din România? De ce (cel puţin trei exemple concrete, dacă se poate)?
2. Credeţi că principala cauză pentru care se întîmplă acest lucru este legislaţia nefericită în domeniu sau pur şi simplu modul de aplicare a ei – plus mentalitatea şi atitudinile oamenilor de aici?
3. Care sînt soluţiile pentru diminuarea/eliminarea acestei inegalităţi pe care le propuneţi? (I. P.)
 
 Romaniţa IORDACHE</b> - Asociaţia ACCEPT
 
1. Sondajul de opinie „Fenomenul discriminării în România – percepţii şi atitudini“ realizat de INSOMAR pentru Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării în august 2009, ca parte a unui exerciţiu anual de analiză a evoluţiei tendinţelor discriminatorii din societatea românească, arăta că, în ciuda faptului că 55,9% dintre români consideră că homosexualii sînt discriminaţi sau foarte discriminaţi, indicînd minorităţile sexuale ca unul dintre cele mai discriminate grupuri vulnerabile din România, doar 4,9% dintre români ar accepta un homosexual ca membru al familiei şi doar 23% ca prieten apropiat, iar 54% nu ar accepta ca prieten un homosexual (acesta fiind grupul faţă de care se manifestă cel mai mare grad de respingere socială). Pentru a completa tabloul: peste 55% dintre români consideră că persoanele de orientare homosexuală ar trebui tratate de medic pentru a se „vindeca“. ACCEPT, prin activitatea sa, pledează pentru o societate în care orientarea sexuală şi identitatea de gen sînt considerate simple caracteristici ale fiinţei umane, în care oamenii nu sînt opriţi de poliţişti sau de jandarmi şi amendaţi doar pentru că se ţin de mînă cînd se plimbă în Herăstrău. Care pot fi însă şansele de egalitate în drepturi ale unui grup a cărui afirmare civică în spaţiul public românesc încă atrage contra-manifestaţii agresive ale „normalităţii“, iniţiative legislative de sancţionare penală sau contravenţională, mesaje politice publice de marginalizare, de depreciere, toate acestea în contextul lipsei oricăror politici publice destinate acestui grup vulnerabil la discriminare? În cazul minorităţilor sexuale, înainte de a putea discuta despre egalitatea de şanse, ar trebui să putem discuta – mai mult decît teoretic – despre egalitatea în drepturi, ceea ce implică însă un act prealabil de educare a populaţiei şi de explicare a alterităţii şi a dreptului său la recunoaştere şi la demnitate.
 
2. Intoleranţa care stă de cele mai multe ori la baza încălcării drepturilor şi care, implicit, erodează egalitatea de şanse fie este determinată de lipsa de informaţie, fie este cauzată de o formă periculoasă de mixaj între fanatismul religios şi populismul politic care substituie valorile sau agendele personale, politicilor publice. Deşi vestitul Articol 200 al Codului Penal a fost abrogat de 9 ani, atît autorităţile cît şi mentalul colectiv tratează încă minorităţile sexuale ca un grup criminal sau, cel puţin, ca unul suspect; dovadă prevederile Noului Cod Civil în care homofobia parlamentarilor merge atît de departe, încît determină introducerea unor prevederi care contravin dreptului internaţional. Afirmaţia că homosexualii sînt cetăţeni şi ar trebui să se poată bucura de aceleaşi drepturi şi obligaţii este întîmpinată, în cele mai fericite cazuri, cu zîmbete condescendente, solicitările pentru adoptarea de politici publice sau de acte normative care să răspundă nevoilor speciale ale acestei minorităţi sînt evitate cu teamă (România, de exemplu, nu are o legislaţie care să soluţioneze din punct de vedere juridic dificultăţile cu care se confruntă persoanele transgender).
 
3. Educaţie pentru democraţie. Educaţie pentru respectarea diversităţii. Educaţie sexuală. Educaţie.
 
Magda MATACHE, Georgian LUNCA - Centrul Romani CRISS
 
1. Cei aproape 500 de ani de robie, care marchează începuturile existenţei romilor pe teritoriile Principatelor Româneşti au influenţat dezvoltarea ulterioară a comunităţilor rome, dar şi atitudinile populaţiei faţă de acest grup etnic. Statutul de populaţie marginală se menţine şi astăzi, romii continuînd să trăiască încă la marginea localităţilor, să fie stigmatizaţi şi, mulţi dintre ei, să ajungă să îşi urască şi să îşi nege propria identitate.
Pentru a înţelege decalajul dintre romi şi ceilalţi, sînt necesare analize raţionale ale garanţiilor pe care democraţia românească şi statul de drept le asigură romilor, în ceea ce priveşte egalitatea în faţa legii, egalitatea şanselor şi „respectul ca valoare“, cum definea G. Sartori demnitatea umană.
2. Ne vom referi la o problemă regăsită des în dezbaterile despre romi, respectiv educaţia, însă noi, Romani CRISS, vedem dintr-o altă perspectivă şi avem alte experienţe legate de acest subiect. Ascultăm destul de des prieteni, politicieni, jurnalişti care vorbesc despre dezinteresul romilor pentru educaţie. Experienţa de 17 ani a organizaţiei Romani CRISS în comunităţile de romi ne-a arătat că, într-adevăr, în unele familii există şi această atitudine, însă e raţional să ne imaginăm că toţi membrii unui grup etnic nu văd importanţa şcolii? Un efect grav al acestei premise este calitatea scăzută a educaţiei pe care copiii romi o primesc în şcolile în care ponderea lor este semnificativă. Lipsa de implicare a profesorilor şi a părinţilor în activităţile educative, slaba pregătire a celor care ajung să predea în aceste şcoli, segregarea şcolară şi reticenţa cadrelor didactice de a profesa în şcolile de tip „ghetto“, din raţiuni ce ţin, fie de imaginea proprie, fie de atitudini care nu au nimic în comun cu acceptarea diversităţii etnice, prezintă o altă faţă a acestei probleme şi implicit şi alte soluţii.
3. Incluziunea unui grup minoritar nu constă doar în scrierea de strategii şi angajarea, în cazul nostru, a unor romi în instituţii. Ci implică acţiuni pe termen lung, voinţă politică şi interes din partea instituţiilor care să aplice acelaşi tratament şi respect grupului minoritar pe care le aplică în mod curent cetăţenilor majoritari. Incluziunea unui grup etnic presupune şi recunoaşterea contribuţiilor acestuia la istoria şi la cultura naţională.
Problemele romilor nu persistă din cauza legislaţiei, a strategiilor şi a planurilor existente, ci este vorba, mai degrabă, de implementarea acestor măsuri, de schimbarea practicilor şi a atitudinilor.
Atunci cînd România va fi pregătită să-i privească pe romi ca pe cetăţeni egali şi nu cetăţeni de „mîna a doua“, atunci cînd acţiunile instituţiilor locale vor fi realizate în conformitate cu nevoile comunităţilor, atunci cînd vom învăţa despre romi la orele de istorie, vom asista şi la un proces de creştere a stimei de sine a romilor, de creştere a numărului celor are îşi afirmă identitatea, a celor care învaţă limba romani şi de scădere a asistaţilor social.
O contribuţie o pot avea şi jurnaliştii ce vor renunţa la standardele duble actuale ce se traduc prin heteroidentificarea romilor ce comit infracţiuni (Mailat), nu şi a romilor ce se remarcă prin acţiuni pozitive (Costel Busuioc).
 
Nicoleta FOICA - Fundaţia „Pentru Voi“
 
1. Din păcate, persoanele cu dizabilităţi intelectuale reprezintă una dintre categoriile cele mai vulnerabile din România, în momentul de faţă, confruntîndu-se cu o serie de situaţii de discriminare şi inegalitate de şanse. Iată două dintre acestea:
● Inegalitate de şanse pe piaţa muncii
În ciuda eforturilor din ultimii ani, calitatea vieţii acestora este scăzută, cu atît mai mult cu cît ne aflăm într-un an de criză economică, care loveşte în special categoriile vulnerabile, cum sînt persoanele cu dizabilităţi. Conform statisticilor ANPH, pe 30 septembrie 2009, erau angajate în muncă 28.107 persoane cu dizabilităţi, dintre care doar 2481 cu dizabilităţi intelectuale şi neuropsihice. Potenţialul lucrativ al persoanelor cu dizabilităţi intelectuale este neglijat aproape în totalitate, procentul celor care lucrează fiind sub 1%.
● În România numeroşi cetăţeni cu dizabilităţi intelectuale sînt puşi sub tutelă, fiind în incapacitate de a lua decizii pentru ei înşişi.
Codul Civil acordă doar un singur tip de tutelă – „totală“: care înlătură capacitatea legală a unei persoane de a lua decizii de natură legală: o persoană pusă sub tutelă nu are dreptul de a se angaja, de a se căsători sau de a deschide un cont în bancă. Această situaţie a dus la o serie de abuzuri. Spre exemplu, o persoană pusă sub tutelă poate fi plasată într-o instituţie de protecţie socială, de către tutorele ei, fără a-i da consimţămîntul, pe viaţă şi fără drept de apel.
Codul Muncii din România interzice dreptul de muncă al persoanelor cu dizabilităţi intelectuale puse sub tutelă fără să ţină cont că acestea ar putea desfăşura o muncă corespunzătoare abilităţilor lor, în urma unei evaluări şi orientări profesionale (Art. 13 din titlul II, cap. I).
 
3. În ceea ce priveşte angajarea în muncă a persoanelor cu dizabilităţi intelectuale: am dezvoltat un serviciu de angajare în muncă asistată, pentru prima dată în România, în 1999.
Este un serviciu ce facilitează angajarea competitivă într-un context integrat, pe piaţa muncii, dezvoltată pentru persoanele cu dizabilităţi intelectuale care au nevoie de un sprijin continuu pentru a-şi putea desfăşura activitatea. Aceasta înseamnă oferirea de sprijin în căutarea locului de muncă şi la locul de muncă, transport, tehnologie ajutătoare, instruire vocaţională specializată, supervizare individualizată.
Nu înseamnă niciodată munca în ateliere protejate sau alte medii de lucru izolate care sînt create doar pentru persoane cu dizabilităţi. Serviciile de angajare asistată includ plasarea individuală, enclave, echipe de lucru mobile.
În ceea ce priveşte problema tutelei, Fundaţia „Pentru Voi“, în parteneriat cu Institutul pentru Politici Publice şi Centrul pentru Resurse Juridice, a depus un proiect care urmăreşte creşterea conştientizării cetăţenilor cu privire la interzicerea abuzivă a dreptului de lucru şi autodeterminare a persoanelor cu dizabilităţi intelectuale. Acest lucru se va face prin:
● investigarea acestui subiect în România prin organizarea de dezbateri cu persoane publice;
● modificarea Codului Muncii prin includerea posibilităţii ca persoana cu dizabilităţi intelectuale, care este pusă sub tutelă, să aibă posibilitatea de a se angaja, cu aprobarea tutorelui, aşa cum se procedează şi pentru persoanele cu vîrsta curpinsă între 15-16 ani.
Anca BEUDEAN - Fundaţia Motivation România
 
1. Cel puţin trei domenii importante în care inegalitatea accesului persoanelor cu dizabilităţi este considerabilă sînt:
Accesul fizic: majoritatea spaţiilor de interes public sînt inaccesibile – de exemplu, şcoli publice, universităţi, administraţii financiare, alte instituţii publice, cabinete medicale, instituţii de cultură. Totodată, transportul public rămîne în mare parte inaccesibil, nepermiţînd persoanelor cu dizabilităţi (mai ales celor cu dizabilităţi severe) să se deplaseze independent. În oraşele mici şi în mediul rural, accesibilitatea este inexistentă.
Educaţia: sistemul educaţional încă nu este adaptat pentru a-i primi pe copiii şi tinerii cu diferite tipuri de dizabilităţi într-un mediu incluziv. Lipsa accesibilizărilor arhitecturale (rampe, lifturi pentru fotoliu rulante, toalete accesibile; lipsa materialelor didactice (în formate braille/auditiv); pregătirea insuficientă a cadrelor didactice şi lipsa sprijinului suplimentar necesar în unele cazuri fac ca numărul copiilor cu dizabilităţi integraţi în şcoli de masă să fie foarte redus. În paralel, sistemul de învăţămînt special, ca şi cel de masă, nu reuşeşte să-i echipeze pe copiii cu dizabilităţi pentru o viaţă independentă şi pentru a se integra profesional după absolvire.
Angajarea: un raport al Consiliului Naţional al Dizabilităţii către ANPH arată că doar 2,93% dintre persoanele cu dizabilităţi au un loc de muncă, în timp ce Planul Naţional de Dezvoltare pentru 2007-2013 arată că doar 0,1% din totalul persoanelor angajate sînt persoane cu dizabilităţi.
 
Aceste cifre se datorează atît impactului în cascadă al lipsei accesibilităţii transportului şi spaţiilor publice şi insuficientelor oportunităţi de educaţie incluzivă, dar şi unor cauze precum:
● inadecvarea instrumentelor legislative şi fiscale care să-i motiveze pe angajatori să angajeze persoane cu dizabilităţi şi să realizeze accesibilizări la locul de muncă;
● adaptarea deficitară a sistemului de educaţie şi formare profesională la cerinţele economiei;
● insuficienta cunoaştere a abilităţilor persoanelor cu dizabilităţi de către angajatori;

● insuficienta motivare a persoanelor cu dizabilităţi de a se angaja (în special pentru că factorii demotivanţi, ca dificultăţile de transport în lipsa accesibilităţii, depăşesc pentru multe persoane motivarea pe care o pot aduce venitul şi apartenenţa la comunitate).

Acestea şi alte dificultăţi vor fi probabil cu atît mai greu de depăşit în perioada care urmează, autorităţile putînd cu mai multă uşurinţă invoca „criza financiară“ şi „lipsa resurselor umane şi materiale“.
 
2. Acestea se datorează atît legislaţiei inadecvate cît şi implementării deficitare, cînd legislaţia există deja. Atitudinile oamenilor s-au mai schimbat în ultimii ani.
 
3. Credem că soluţiile sînt simple la nivel de concept, dar necesită multă voinţă din partea autorităţilor publice. Ele includ:
● fonduri pentru diversificarea şi îmbunătăţirea calităţii serviciilor publice şi private pentru persoanele cu dizabilităţi şi dezvoltarea acestor servicii atît în marile oraşe, cît şi în comunităţile mici;
● contractarea public-privată la nivel naţional, în mod transparent şi echilibrat, şi alte măsuri de asigurare a sustenabilităţii pe termen lung a serviciilor înfiinţate prin proiecte;

● voinţa de a realiza promisiunile făcute prin declaraţii politice (deşi în prezent puţine dintre acestea se adresează şi persoanelor cu dizabilităţi, acestea nefiind recunoscute ca grup relevant şi neapărînd decît sporadic pe agenda aleşilor noştri) sau prin politicile publice.