E aproape inutil să spun că intenţia acestui text nu e să dea sfaturi ori verdicte unor oameni măcinaţi de maladii incurabile, pentru care moartea are o prezenţă mult mai palpabilă decît are pentru mine. Nu am calitatea să-i judec pe cei care se gîndesc să recurgă la eutanasia activă, la sinuciderea asistată. Libertatea persoanei e, poate, o valoare mai radicală decît viaţa ei. Aşa încît " într-o primă instanţă " acestor oameni le rămîne să delibereze şi să decidă pentru ei înşişi: e mai demnă moartea voluntară sau, dimpotrivă, moartea care survine după ce înduri ce e de îndurat, ajutat de medici şi medicamente, susţinut de cei apropiaţi şi, eventual, de o convingere spirituală? Însă apelul la sinucidere asistată nu e o decizie care să angajeze doar libertatea persoanei. Caracteristic îi e tocmai faptul că subiectul vrea să împartă responsabilitatea acestui act limită cu un altul. Cu medicul, în primul rînd, care se vede solicitat să participe la un omor. Cu societatea, apoi, fiindcă procedeele acestea resping singurătatea simplei sinucideri; presupun concertarea conştiinţelor şi o procedură inevitabil nesecretă. De altfel, cîţiva dintre cei care au vrut, în ultimii ani, să recurgă la astfel de metode au ţinut să facă din decizia lor un gest public, să marcheze un anumit raport al individului cu moartea sa, să devină, aş îndrăzni să spun, eroii unui death style, unui style of dying. În Franţa, Rémy Salvat şi Chantal Sébire i-au scris preşedintelui Republicii pentru a obţine încuviinţarea legală a actului lor, şi-au pledat poziţia pe posturi de televiziune. Dincolo de tragedia propriului caz, de dorinţa propriului sfîrşit, ei voiau să contribuie la o dezbatere în societate privind legitimitatea sinuciderii asistate ca fiind legată de demnitatea individului, teză susţinută de anumite curente de gîndire medicală şi filozofică.Iar într-o asemenea dezbatere avem dreptul ca, alături de medici, filozofi, teologi, să ne spunem părerea. Avem dreptul să aducem contraargumente, de vreme ce viaţa umană constituie, în societăţile noastre, o valoare inatacabilă. Avem dreptul să invocăm concepţia religiilor privind persoana, destinul şi moartea ei, de vreme ce o parte dintre europeni au convingeri religioase, de vreme ce tradiţiile spirituale fac parte din cultura noastră.Pentru cel care se raportează la o transcendenţă " fie ea reprezentată doar de viaţa pe care omul nu şi-o dă el însuşi ", sinuciderea (asistată sau nu) e greu, dar posibil de înţeles pentru cazuri limită individuale; e de neacceptat ca avînd legitimitate de principiu. Socrate, care întorcea pe toate feţele aproape orice problemă, nu şovăie o clipă privitor la sinucidere. Potrivit argumentului său metaforic, sinucigaşul se aseamănă unui sclav fugar, care îşi trădează stăpînul, căci oamenii "se află în grija şi în stăpînirea zeilor". În asta stă demnitatea, nu mizeria lor. Dependenţa faţă de zeu înseamnă raport cu lumea nemuritorilor, o anumită participare la ea, înseamnă că omul are suflet nemuritor. A-ţi tăia singur firul vieţii e totuna cu a nesocoti acest raport şi, pe cale de consecinţă, a întuneca sau a compromite traseul sufletului tău nemuritor. În tradiţiile monoteiste, omul oglindeşte chipul divin şi e menit să îi devină din ce în ce mai asemănător. A-ţi lua viaţa înseamnă să iei ceva ce nu îţi aparţine, să atentezi la oglinda lui Dumnezeu din tine, să pui în pericol destinul total al fiinţei tale. Un ucigaş se poate căi, se poate rectifica, poate deveni un sfînt. Sinucigaşul, în schimb, îşi retează orice posibilitate de redresare în această lume. Cînd Biserica admite să-l cuprindă în ritualurile ei, o poate face doar socotindu-l cu mintea rătăcită.Unul dintre argumentele de căpătîi în favoarea sinuciderii asistate priveşte libertatea individului. El ar avea dreptul să dispună cum vrea de viaţa şi de moartea lui. Sinuciderea ar reprezenta folosirea maximă a acestui drept. Pentru un antic, precum şi pentru un budist, un creştin, un musulman, un mozaic, tocmai libertatea omului este cea atacată, restrînsă, viciată de actul sinuciderii. Cel care îşi curmă viaţa nu consumă pînă la capăt încercările, şansele, posibilităţile episodului său terestru. Nu se eliberează de elementele muritoare din persoana lui. Le duce cu sine mai departe, în condiţia post-mortem, unde le va avea de îndurat povara, accentuată de faptul că nu le-a consumat la timp, că nu mai are condiţia corporală, cea potrivită ca să le parcurgă. Sufletul e ţinut în loc, e împiedicat să înainteze pe drumul spre transformarea ultimă, eliberatoare.Pentru antici şi medievali, "moartea bună" era moartea prevăzută, care dădea răgaz omului să-şi încheie socotelile cu viaţa de aici, să termine (cu) lumea şi să aştepte " avînd ochii deja deschişi spre cealaltă lume " ca Dumnezeu să-l treacă pragul. Omul se roagă, împreună cu Biserica, pentru o trecere uşoară, dar nu îi decide momentul şi modalitatea.Pledoariile pentru sinuciderea asistată s-au dezvoltat, se ştie, pornind de la reacţia salutară, din ultimele decenii ale secolului trecut, faţă de "înverşunarea terapeutică": capacitatea, pusă la lucru, a medicinei actuale de a conserva funcţiunile unui trup, despre care nu se poate şti dacă mai adăposteşte sau nu o persoană. Individul contesta medicului şi tehnicii medicale dreptul de a-i gestiona moartea. În raport cu destinul individului, suveranitatea lor era resimţită pe bună dreptate ca o nelegitimă transcendenţă. În spitalul unde a primit ultimele îngrijiri, conectat la aparate, părintele Henri de Lubac se revolta în faţa unui confrate pentru faptul că i se fură propria moarte.Însă pledoariile pentru sinucidere asistată nu fac decît să înlocuiască un exces prin altul, o falsă transcendenţă prin alta. Împotriva suveranităţii medicului, ele afirmă suveranitatea individului. Ele rămîn în sistemul de referinţă creat de "înverşunarea terapeutică", bazat pe dominaţia omului (medic sau individ) asupra limitei ultime a umanului. Fie că stă sub conducerea medicului sau a pacientului, "moartea medicalizată" stîrneşte aceeaşi nelinişte: ea uzurpă principiul care defineşte umanul prin transcenderea lui, fie că acest principiu se cheamă viaţă, Realitate ultimă ori Dumnezeu.