Modele, solitudine și solidaritate

Publicat în Dilema Veche nr. 371 din 24-30 martie 2011
Cui nu i pasă? jpeg

Dincolo de lamentaţii şi de imprecaţii, impactul pe care noile medii de comunicare îl au asupra manierei în care se modelează conştiinţa individuală în postmodernitate nu poate fi subestimat. Celor care au cunoscut, înainte de fascinaţia comunicării online, doar farmecul epistolelor şi al cărţilor de hîrtie, această mîndră lume nouă le poate apărea ca un amestec bizar de baroc şi kitsch. Freamătul este mai important decît tihna, iar atenţia este abandonată în favoarea rapidităţii cu care este ingurgitată informaţia.

Mi se pare, în aceste clipe, mai mult ca oricînd, că asumarea experienţelor istorice trecute este crucială şi decisivă în procesul de articulare al răspunsului la provocarea pe care o ipostaziază, cultural, această modernitate accelerată. Nu sîntem primii care să aibă sentimentul unei ieşiri a istoriei din ţîţîni, sub presiunea unor schimbări spectaculoase. Bunicilor noştri, atît cît ne putem imagina şi putem recupera din textele contemporane lor, trecerea de la un Vechi Regat tihnit la proteica Românie interbelică a jazz-ului le va fi apărut ca un seism mentalitar. După cum, mult mai aproape de noi, emergenţa unei culturi rock şi contestatare a fost întîmpinată, eufemistic vorbind, cu destulă reţinere de cei mai în vîrstă: reascultate astăzi, cîteva dintre cîntecele Phoenix-ului vorbesc despre această necesitate de depăşire a blocajului dintre generaţii.

Aşadar, odată ce am stabilit că mica noastră lume nu este prima care să fi experimentat o traumă identitară, atingerea echilibrului este un obiectiv care nu mai are nimic utopic. Diferenţa este dată de modul în care gestionăm capacitatea de a opta între diferite produse culturale: prin telecomandă sau mouse, navigarea între registre intelectuale aflate în tensiune ireconciliabilă este realizabilă şi conţine o doză de raportare ludică. Prizonieri ai unui univers care mizează pe comercial şi atractivitatea cool, sîntem obligaţi să identificăm nişa pe care o vom ocupa, la nivelul imaginarului cultural. Distincţia dintre cultura înaltă şi cea populară, altădată uşor de trasat, lasă locul unei multitudini de fracturi şi clivaje intelectuale. Alegerea presupune plasarea într-un teritoriu ale cărui reguli sînt decelabile fără dificultate, stilistic şi antropologic.

O singurătate a alergătorului de cursă lungă – detaşarea de modelele pe care televiziunea le impune este posibilă, cu condiţia ca persoana care alege să savureze gustul situării în contra curentului şi să se aşeze, confortabil, în pielea aceluia care aparţine unei minorităţi intelectuale. Cultura înaltă – sau ceea ce unii critici culturali par să desemneze sub această etichetă conceptuală – nu are nimic din aerul vetust asociabil la prima vedere cu ea: urmărind, în urmă cu ceva vreme, un miraculos documentar BBC dedicat operei italiene, am retrăit o bucurie care nu este în nici un fel scorţoasă şi snoabă. Atunci cînd actorul englez Stephen Fry (cunoscut iniţiaţilor în arcanele seriei Black Adder) porneşte în căutarea unui Wagner personal, travaliul exegetic este dublat de accesibilitatea superioară a produsului cultural ce educă fără a plictisi. Dacă există o lecţie în aceste două exemple britanice, ea ar putea fi rezumabilă fără dificultate în nevoia de a retraduce, pentru gustul celor de astăzi, gramatica şi vocabularul culturii occidentale de la care ne revendicăm, în calitate de europeni.

Această pedagogie superioară este punctul de plecare în efortul de a duce mai departe o linie care riscă să fie întreruptă de asaltul mediocrităţii mediatice şi al vulgarităţii. Oamenii-carte ai lui Ray Bradbury se confruntă, astăzi, cu noii pompieri care ard volume în numele vandabilităţii, al ratingului sau al ideologiei. Celebrarea prostului gust, în numele falsei democraţii mediatice, evacuează din dezbaterea publică de la noi temele în jurul cărora se pot organiza polemicile robuste şi fecunde. Familiaritatea cu agresivitatea verbală, canonizarea manelistului ca emblemă de succes social, ostilitatea faţă de artă şi obstinaţia cu care este torturată limba română sînt simptomele unei patologii pe care nu o mai putem socoti ca fiind nesemnificativă. 

Lamentaţiile în marginea extinderii modernităţii împing în plan secund realitatea responsabilităţii individuale şi comunitare. Tehnica nu este, în sine, cauza expansiunii răului cultural din jurul nostru: accesibilitatea informaţiei, posibilitatea de a interoga nivele de cunoaştere fără precedent în trecut sînt proba faptului că doar liberul arbitru uman poate converti în instrument de perfecţionare uneltele pe care contemporaneitatea ni le oferă. Solidaritatea ţesută în jurul ideilor poate fi barajul care să oprească avansul acestei formule întemeiate pe sinteza de populism şi cinism mediatic. Cartea, muzica, tablourile, filmele sînt cărămizile pe care se fondează arhitectura unei existenţe umane care nu se rezumă la dimensiunea ei biologică. Asemeni oamenilor-carte ai lui Bradbury, avem nevoie de curajul solitudinii şi al solidarităţii. Negocierea unei relaţii echilibrate cu istoria în accelerare este posibilă prin însumarea firescului pe care fiecare gest individual îl conţine. Agresivitatea mediatică poate avea drept antidot încrederea în durata lungă şi în supravieţuirea spiritului.

Ioan Stanomir este scriitor şi profesor la Facultatea de Ştiinţe Politice a Universităţii Bucureşti. Cea mai recentă carte publicată: Teodoreanu reloaded (în colaborare cu Angelo Mitchievici), Editura ART, 2011.

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Motivul absurd pentru care o vânzătoare a refuzat doi tineri. „Poate credea că îl folosiți la orgii“
Doi tineri, unul de 25, iar celălalt de 21 de ani, susțin că o vânzătoare a refuzat să-i servească și le-a cerut să vină însoțiți de părinți, deși aveau actele și puteau să demonstreze că sunt majori. De fapt, ei nici măcar nu au cerut țigări, alcool sau alte produse destinate exclusiv adulților.
image
Prețul amețitor cu care se vinde un garaj din lemn în Brașov: „E inclusă și mașina în preț?"
Un anunț imobiliar din Brașov pentru vânzarea unui garaj din lemn a stârnit ironii din partea românilor. Garajul de 22 metri pătrați din lemn costă cât o garsonieră.
image
Ianis, sufocat de Hagi: cum un părinte, „orbit“ de subiectivism, a ajuns să facă țăndări imaginea băiatului său
Managerul Farului a mai creat un caz, deranjat că selecționerul nu i-a titularizat băiatul în amicalele cu Irlanda de Nord și Columbia. Episodul lungește lista derapajelor unui părinte care persistă în greșeala de a-și promova agresiv fiul, mărind și mai mult povara numelui pe umerii acestuia.

HIstoria.ro

image
Bătălia codurilor: Cum a fost câștigat al Doilea Război Mondial
Pe 18 ianuarie a.c., Agenția britanică de informații GCHQ (Government Communications Headquarters) a sărbătorit 80 de ani de când Colossus, primul computer din lume, a fost întrebuințat la descifrarea codurilor germane în cel de Al Doilea Război Mondial.
image
Cum percepea aristocrația britanică societatea românească de la 1914?
Fondatori ai influentului Comitet Balcanic de la Londra, frații Noel și Charles Buxton călătoresc prin Balcani, în toamna anului 1914, într-o misiune diplomatică neoficială, menită să atragă țările neutre din regiune de partea Antantei.
image
Istoricul Maurizio Serra: „A înțelege modul de funcționare a dictaturii ne ajută să o evităm” / INTERVIU
Publicată în limba franceză în 2021, biografia lui Mussolini scrisă de istoricul Maurizio Serra, membru al Academiei Franceze, a fost considerată un eveniment literar şi istoric.