În România, muzeele ajung în stradă pentru că îşi pierd sediile, clădiri de patrimoniu care au aparţinut odinioară marilor familii nobiliare, antreprenorilor de succes, avocaţilor cu ştaif, regenţilor, doctorilor, politicienilor merituoşi etc. Acum avem muzee ale străzii care stau şi cerşesc la uşile celor care împart bugetul şi investiţiile ţării. Ele sînt multe, unul, două, trei, şase… cincizeci şi şase. 
 
Populaţia, iubitorii de muzee, vizitatorii, atîţia cîţi mai sînt, îşi zic pe bună dreptate că lucrurile nu vor rămîne aşa şi că administratorii acestor muzee se vor mobiliza şi vor oferi soluţii de funcţionare în condiţii corespunzătoare şi pe viitor. Nimeni nu este inconştient să lase patrimoniul ţării pe bordură, doar vorbim despre memoria istorică a unui neam, valoarea spirituală şi, de ce nu, economică a ţării. Ne gîndim apoi la potenţarea turismului cultural, la investiţia în educarea generaţiilor ce ne urmează, aşadar la muzee ca spaţii de învăţare. Lucrurile acestea sînt demonstrate după investiţii masive realizate de ţări europene care au considerat muzeul o prioritate strategică. Muzeul acum le mulţumeşte şi ţine viu oraşul, îl regenerează, îl face mai interesant inclusiv pentru turistul român care parcurge sute de kilometri ca să-l viziteze. Vorbim de sute de kilometri măsuraţi de la graniţa ţării noastre. Se creează alianţe europene pentru valorificarea patrimoniului cultural de unde muzeele sînt nelipsite, se dau recomandări şi se schiţează politici europene care ne vorbesc despre importanţa colecţiilor şi cum se integrează acestea în stilurile de viaţă contemporane, în procesele de învăţare aflate în afara abstracţiunilor şi a teoriilor nedemonstrate. Muzeele au început să schimbe chiar vieţile unor oameni, aşa cum fac de ceva timp cu comunităţile. Vorbe cu rost sau vorbe goale? Vorbe care au sens pentru ei şi vorbe goale pentru noi. 
 
Realitatea ne arată că de cele mai multe ori nu se găsesc soluţii alternative pentru muzeele retrocedate sau aflate într-un inevitabil proces de retrocedare. Nu se găsesc soluţii nici atunci cînd ele chiar sînt oferite, din simplul motiv că sînt greşite. Efectele se văd imediat şi ţin de registrul grotescului. Nu poţi considera o soluţie matură faptul că îi oferi unui muzeu, de pildă cel al Literaturii Române din Bucureşti, un spaţiu care a aparţinut probabil unei foste redacţii de ziar, cu spoieli pentru furat ochiul, unde zace acum tezaurul literar ca într-un cimitir unde s-a dus să moară. Aici, microclimatul de conservare a capodoperelor se află la stadiul de avarie, iar depozitarea – departe de standardele moderne recomandate. Nu poţi considera o soluţie nici mutarea unui muzeu precum cel de artă din Galaţi, primul constituit din creaţia artiştilor contemporani, la parterul unui bloc, fie el şi generos, dar niciodată suficient de aerisit cît să elimine ridicolul imaginii ce ţi se proiectează încă de la intrare. Nu poţi considera o soluţie nici măcar faptul că unele muzee funcţionează la mila proprietarului, o milă care poate ţine pînă la prima toană sau primul conflict care ar putea, de exemplu, să fie declanşat de o posibilă criză financiară de familie apărută în această conjunctură extrem de instabilă. Apare chiria, pleacă muzeul. Proprietarii au tot dreptul să o facă, chiar şi atunci cînd vorbim despre unii dintre ei intraţi în posesia imobilelor şi a capodoperelor de artă într-un mod suspect, consecinţă a unei legi suferinde. Un muzeu nu se poate dezvolta acolo unde statul nu mai are nici un interes să investească, să renoveze ceva ce nu-i mai aparţine sau să eficientizeze serviciile oferite publicului. Ce să mai vorbim despre achiziţiile care oricum nu se mai întîmplă din restricţii bugetare? Orice achiziţie în plus în beneficiul unor astfel de muzee, devenite problemă, înseamnă încă un obiect de valoare ce ar putea fi aruncat în stradă. 
 
O posibilă soluţie care ne-ar apropia de seria celor acontabile ar fi ca statul să-şi exercite dreptul de preemţiune pe care proprietarii i-l acordă în multe dintre cazuri. Situaţia este una simplă. Proprietarul se gîndeşte că muzeul este un bun de utilitate publică, doreşte să-l menţină în viaţă şi atunci îi acordă statului şansa de a-l recăpăta printr-un proces banal de vînzare-cumpărare. Se negociază cel mai bun preţ, unul în care bunul-simţ să nu deraieze, şi astfel muzeul este salvat pentru totdeauna. Din păcate, cazurile în care statul şi-a exercitat acest drept sînt atît de sporadice încît bănuiesc aici chiar o neştiinţă faţă de opţiunile existente. Apar amînările intenţionate, jocurile de culise, mofturile, micile şmecherii juridice sau blocaje de procedură, strategii subterane care să scape autorităţile de problemă sau care să mai prelungească, de fapt, agonia. Perdantul este de cele mai multe ori muzeul, deoarece proprietarii, sătui de acest spectacol de prost gust, taie orice contact cu ordonatorii de credite. Acolo unde proprietarul nu doreşte să vîndă, muzeul trebuie să se reorienteze către alte spaţii, mai ales către cele neconvenţionale. Ele sînt nenumărate, oferite pe tavă de o altă realitate a României recente, şi anume colapsarea ajutată a industriei, în urma căreia au rămas sute de spaţii dezafectate, unele foarte interesante, lesne de refuncţionalizat, uneori cu investiţii minimale, oricum mai mici decît plata unor chirii exorbitante pretinse de unii proprietari. Arhitecţii pot depune mărturie publică că aceste spaţii sînt chiar mai potrivite decît cele clasice, aşa-zis „burgheze“, care, este bine de ştiut, nu au fost niciodată proiectate pentru a avea o destinaţie muzeală. 
 
Pentru ca autorităţile statului şi administratorii muzeelor să dorească cu adevărat să-şi folosească dreptul de primă alegere sau să salveze muzeele din considerente strategice este nevoie de activarea unui mecanism mult mai complex care ţine de voinţă politică. Aceasta se traduce la nivelul iniţiativelor de bună guvernare prin conştientizarea de către mediul administrativ şi de către guvernanţi a importanţei patrimoniului cultural pentru dezvoltarea economică şi socială, a capacităţii muzeelor de a crea inclusiv o translatare către o economie creativă generatoare nu numai de capital cultural, dar şi financiar. În momentul cînd se decide acest lucru şi se integrează în seria investiţiilor prioritare, atunci interesul este de a se activa automat toate instrumentele necesare pentru salvarea sediilor de muzee şi a colecţiilor revendicate. Totul se recalibrează, de la legile legate de valorificarea patrimoniului, celebrul Cod al Patrimoniului, pînă la cele care ţin de cadrul fiscal sau de bugetarea sectorului cultural. Nu vorbim aici de un scenariu utopic, nicidecum, ci despre iniţiative aplicate cu succes în alte ţări europene şi pentru care nu merg cu exemplul pînă la fenomenele numite Rijksmuseum din Olanda, muzeu care îngraşă sensibil PIB-ul naţional, pentru că de aici încolo orice comparaţie devine caraghioasă. Nu eşti proiectat în sfera priorităţilor de dezvoltare, nu exişti. Mai mult decît atît, deşi vizita la muzee se află printre principalele preocupări ale românilor pentru petrecerea timpului liber atunci cînd opţiunile sînt cuantificabile în zona culturală, acestea sînt mereu ţinute la periferia intereselor culturale. Consecinţele se văd cu ochiul liber. Muzeele sînt private de posibilitatea unor alocări bugetare satisfăcătoare care să asigure practic funcţionalitatea lor, managerii competenţi sînt umiliţi şi şantajabili, posibilitatea dezvoltării organizaţionale este ţinută sub capac de legi neprietenoase şi cu efect de ghiontire, personalul demotivat de un sistem de salarizare specific ţărilor emergente, leadership-ul este dat de pămînt, regulile de stimulare a creşterii şi de încurajare a serviciilor adiacente devin un coşmar birocratic şi juridic. Se poate face o cafenea în muzeu? Unii zic că da, alţii că ba. Cadru legal ar exista, chef însă ba. Îţi poţi investi eficient surplusul financiar generat (mai există şi astfel de miracole în muzeologia românească)? Da, dar pierzi proporţional din contribuţia venită de la stat. Niciodată nu este prea uşor pentru că legile sînt făcute să îţi fie cît mai greu cu putinţă. Pe cale de consecinţă, o retrocedare de muzeu poate fi chiar o uşurare pentru mulţi dintre cei care îl administrează. Un chin mai puţin şi o economie binevenită pe foaia de buget. 
 
Dimensiunea retrocedărilor rămîne încă o necunoscută, dar se ştie că aceasta este suficient de mare cît să fie considerată un fenomen naţional. Aflăm cu surprindere că numărul unor astfel de cazuri este, de fapt, mai mare decît cel oficial, declarat, cel provenit din disperarea exprimată public de managerii acestor muzee, deoarece mai intervine aici un aspect blamabil. Noncombatul unor conducători de destine şi resurse muzeale în faţa problemei din teama de a nu-l deranja şi de a nu-l expune spre judecata publică pe acel ordonator de credite care poate oricînd să ia măsuri punitive. Uneori o face speculînd izbăvitorul moment al raportărilor anuale. Iată un alt efect al acestei situaţii, în care angajarea actorilor doritori şi cu putinţa de a schimba în bine lucrurile este practic opintită chiar de către aceia care ar trebui să fie beneficiarii strădaniilor acestora. Cine pierde? Din nou, muzeele. 
 
Povestea aceasta este mult prea complicată pentru a judeca lucrurile doar în alb şi negru. Există deopotrivă posesori de imobile muzeale care nu sînt chiar proprietari cinstiţi, cum există autorităţi ce administrează astfel de muzee fără nici o aplecare spre soluţionarea problemelor ce ţin de retrocedare. Există şi manageri pe lîngă care trec oportunităţile de finanţare oferite chiar pentru relansarea de la zero a propriului muzeu pierdut precum trenurile de mare viteză printr-o haltă. Oricum ar fi, legea restituirilor de bunuri confiscate de către regimul comunist are scăpări, cum scăpări există şi în modul în care se gestionează situaţia de către cei în conştiinţa cărora stă rezolvarea problemei, iar finalul va avea ca rezultat distrugerea patrimoniului cultural naţional, subminarea utilităţii muzeului în conştiinţa publică şi lezarea orgoliului nostru de neam cu pretenţii europene. O parte din tezaurul României stă în continuare captiv în Rusia, dar cel pe care noi îl avem aici este distrus sistematic. Acesta dispare, cel din Rusia măcar stă în siguranţă şi păstrat foarte corespunzător. 
 
Dragoş Neamu este manager cultural, director executiv al Reţelei Naţionale a Muzeelor din România.