Potrivit unor studii neurologice recente, muzica e activitatea umană care stimulează simultan cele mai multe zone din creier. Le antrenează, de fapt, cam pe toate. Muzica solicită cele mai multe părți ale sistemului nervos și, în general, ale corpului. Și atunci, dacă le implică pe toate și nu doar pe unele, de ce să nu fie scoasă din școli? Nu trăim noi oare în epoca specializării?

Scriu acest text pentru că se discută în prezent în România eliminarea din programa școlară obligatorie a unicei ore de muzică pe săptămînă. Ofensiva împotriva muzicii o duc, se pare, părinții, care, așa cum o cere epoca noastră, sînt specializați. În ce? În parenting. E și specializarea în nimic o specializare…

Am chiar acum în fața mea o postare FB de acum cîțiva ani, în care autoarea pleda pentru suprimarea din școli a „osîndei“ pe care o reprezintă învățămîntul matematic pentru cei ce nu au chemare. Argumentul e strict utilitarist: la ce folosește matematica în viață? La nimic…

Nu aș fi menționat postarea acestui cadru didactic universitar dacă nu s-ar fi bucurat de sute de reacții aprobatoare și de sute de șeruiri, printre care și din partea unor minți aparent luminate. Iată ce spune postarea despre elevul apăsat de obligația de a se supune învățămîntului matematic: „La capăt, termină examenele, șterge informația, că nu îi trebuie și se întreabă ce poate oare să facă cu mintea lui neexersată în altceva dar incapabilă de altă performanță“.

Tocmai despre asta e vorba: învățămîntul muzical, ca și cel matematic, nu e o colecție de informații, ci o contribuție importantă la formarea gîndirii. Dacă, în general, privești învățămîntul doar ca pe o colecție de informații, atunci ții probabil minte că în limba română nu se pune virgulă înainte de „și“ și scrii fraza pe care am citat-o mai înainte exact așa cum, cu punctuație cu tot, am transcris-o eu, fidel, de pe net.

Dacă însă înveți să și gîndești un pic, atunci pui virgulă după „trebuie“ (întrucît acel „că nu îi trebuie“ este o inciză care se scrie între virgule) chit că pică taman înainte de un „și“. Cu alte cuvinte, matematica de altfel, ca și muzica te învață mai bine decît orice altă disciplină să vezi care reguli dintr-un anumit set au prioritate față de altele și care devin, în anumite situații concrete, caduce. Muzica și matematica te structurează ca ființă gînditoare și simțitoare în mai bună măsură decît gramatica. Pe deasupra, muzica precum matematica îți asigură un acces la poezie pe care gramatica singură nu ți-l dă!

Asta dacă privim lucrurile la modul strict utilitarist. Învățămîntul muzical și cel matematic nu ar trebui însă privite sub aspectul utilitarist al performanței, despre care era de asemenea vorba în postarea la care mă refeream cu două paragrafe mai sus. Căci formarea unei gîndiri corecte și structurate nu ține de performanță, ci de acea normalitate la care ne prefacem că rîvnim.

O oră de muzică pe săptămînă în școli nu ar trebui să urmărească nici performanța instrumentală a elevilor, nici acumularea de „informație“, ci lărgirea orizontului lor. Ceea ce ar fi deja un lucru mare. Legătura intimă dintre muzică, matematică și filozofie ar fi imposibil de surprins fără însușirea unor rudimente din toate cele trei domenii. Nu trebuie să devină toți elevii nici Pitagora, nici Leibniz sau Georg Cantor, care în treacăt fie spus era un excelent violonist. Dar merită măcar să înțeleagă de ce și în ce măsură muzica (adică infinitul) se poate matematiza. Fiindcă ar înțelege, cu aceeași ocazie, de ce și în ce măsură matematica (adică tot infinitul) se poate cînta: enciclopedia online de șiruri de numere întregi are și o secție muzicală; șirurile de numere pot fi auzite.

Deși, în ciuda unui loc comun, muzica nu e un limbaj, ea îți dezvoltă gîndirea chiar dacă o practici la un nivel elementar. Același lucru se poate spune și despre matematică. Fiindcă, pe de o parte, matematica operează exclusiv cu produse ale gîndirii. Și fiindcă, pe de altă parte, muzica e o metaforă nu a limbajului, așa cum cred unii, ci a gîndirii înseși, care e polifonică și se desfășoară, ca și muzica, în timp: vulgar spus, gîndirea și muzica sînt forme supreme de… multitasking.

Karl Popper, care era de formație muzician, scrie în cartea sa autobiografică Unended Quest: „Polifonia, ca și știința, este specifică civilizației noastre occidentale. (…) E posibil să fie cea mai inedită, cea mai originală și desigur cea mai miraculoasă realizare a civilizației noastre occidentale, chiar în mai mare măsură decît știința”.

La muzică Cioran se referea ca la „această mare răscumpărare a lumii moderne, fenomen fără echivalent în nici o altă tradiţie: unde mai poţi întîlni un Monteverdi, un Bach sau un Mozart? Prin muzică, Occidentul îşi dezvăluie chipul şi își atinge profunzimea. Dacă nu a creat o înţelepciune, nici o metafizică numai a lui, şi nici măcar o poezie absolut singulară, în schimb în creaţia muzicală şi-a proiectat întreaga originalitate, rafinamentul, misterul şi capacitatea de inefabil“. De asta ne pregătim noi, sub presiunea unor spirite obtuze, s-o facem inaccesibilă generațiilor viitoare?

Andrei Vieru este pianist și eseist.

Foto: wikimedia commons