De regulă, cărţile care descriu experienţe narcotice încep cumva defensiv, cu un fel de scuză, cu o dezvinovăţire, cu o atenţionare sau, în orice caz, cu formularea unor rezerve din partea editorului sau/şi a autorului.

Thomas De Quincey îşi începea confesiunile de opioman cerîndu-şi scuze faţă de „amabilul cititor“: „Faptul de a-mi recunoaşte greşeala nu înseamnă că mă socotesc vinovat. Slăbiciunea şi nefericirea nu înseamnă numaidecît vină.“ Şi, chiar dacă ar fi o vină, ea ar fi compensată de „folosul adus altora înfăţişînd o experienţă plătită cu un preţ atît de greu de suferinţă şi înfrîngere de sine“. De Quincey era îngrijorat de faptul că spovedaniile sale vor revolta „spiritul englez“. Şi asta pentru că, prin Confesiunile sale, el ar „smulge pudica draperie“ care acoperă spectacolul unui om ce îşi prezintă lumii „cicatricele morale“ (Confessions of an English Opium-Eater, 1821).

Nu doar „spiritul englez“ putea fi ultragiat în epocă, ci „spiritul burghez“ în general. Peste cîteva decenii, Charles Baudelaire îşi deschidea propriile sale mărturisiri de opioman. Narcomania nu ar fi o crimă (îi explica Baudelaire burghezului generic), ci o slăbiciune, „şi încă o slăbiciune atît de uşor de iertat!“ (Les Paradis Artificiels, 1860). Baudelaire a tradus în franceză Confesiunile lui De Quincey, dar lucrarea fusese deja tradusă în 1828 de Alfred de Musset, care îşi protejase identitatea cu trei iniţiale: A.D.M.

La rîndul său, poetul opioman Jean Cocteau – atunci cînd îşi prezenta în mod public chinurile „au ralenti“ ale sevrajului – îşi deschidea jurnalul dezintoxicării, simţindu-se ca un acuzat în faţa unui tribunal inchizitorial: „Aici îl văd pe procurorul care se pregăteşte să ia cuvîntul. Numai că eu nu depun mărturie. Nu pledez. Nu judec. Depun doar dovezi incriminatorii şi dezincriminatorii la dosarul procesului opiumului“ (Opium. Journal d’une désintoxication, 1930). Pînă la urmă, Jean Cocteau a dat verdictul sub forma unei cvasi-dezincriminări: n-ar fi neapărat o crimă să fumezi opium. „Singura crimă este să fii superficial“ – a citat Cocteau un alt poet opiofil, pe Oscar Wilde.

Uneori, paratrăznetul era pus atît de autor, cît şi de editor. Beatnicul William S. Burroughs s-a protejat publicîndu-şi sub pseudonim romanul vieţii sale de morfinoman (Junky. Confessions of an Unredeemed Drug Addict, 1953). Editorul a simţit şi el nevoia să se protejeze, introducînd în text note de luare a distanţei faţă de afirmaţiile autorului: „Pentru protecţia cititorului, am inserat între paranteze note pentru a indica locurile în care autorul se depărtează de opiniile medicale general acceptate“. În ediţiile următoare ale cărţii, devenită între timp de referinţă, editorii au renunţat la notele de delimitare. Iar autorul a renunţat la pseudonim.

În fine, în zilele noastre, în vreo carte privind „cultura narcoticelor“, editorul se vede obligat să includă în prefaţă o atenţionare tranşantă privind legislaţia prohibitivă în vigoare. Iată un astfel de avertisment editoral într-un volum privind cultura psihedelică a canabisului, publicat în SUA în 2003: „Cultivarea, posesia şi furnizarea plantei cannabis sînt infracţiuni penale şi implică închisoarea. Cartea este publicată doar în scop informativ“.

S-ar cuveni probabil ca şi această carte să înceapă cu formularea unor rezerve. Poate nu chiar rezerve, dar cîteva explicaţii ar fi, cred, binevenite. Cu peste două decenii în urmă am publicat în Revista de Istorie şi Teorie Literară (nr. 3-4, 1988) un studiu despre folosirea plantelor narcotice şi halucinogene în spaţiul carpato-dunărean. Am cercetat mărturii istorice, etnologice şi istorico-religioase, încercînd să urmăresc fenomenul din Antichitate pînă în epoca pre-modernă, interesîndu-mă utilizarea plantelor psihotrope de către populaţia autohtonă, anume în scopuri religioase şi magico-rituale.

Nu este nevoie să insist asupra motivelor pentru care un astfel de subiect era prohibit în anii ’80. Atît religia („opium pentru popor“), cît şi opiumul propriu-zis erau puse la index. Pentru a nu atrage atenţia organelor cenzurii comuniste – riguroase, conştiincioase, dar şi foarte adesea stupide – am optat pentru un titlu cît mai neutru. N-am folosit în titlu alarmanta expresie „plante narcotice şi halucinogene“, ci una avînd aproape aceeaşi valoare semantică: „plante psihotrope“.

Etnologii români au eludat, de regulă, subiectul utilizării narcoticelor în societăţile arhaice şi tradiţionale. Conform propagandei naţional-comuniste (parţial şi a celei postcomuniste), geto-dacii erau oameni drepţi, curajoşi, harnici şi morali. Scoasă din context, cunoscuta afirmaţie a lui Herodot („Geţii sînt cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci“) devenise un slogan naţional. Informaţiile documentare despre fumigaţiile cu plante narcotice, sacrificiile umane, superstiţiile păgîne şi despre alte năravuri considerate ciudate trebuiau ocultate pentru că stricau profilul moral al strămoşului. Tema a fost tabuizată nu numai din pricina unor constipate mentalităţi naţionalist-comuniste, ci şi din cauza unui mod inadecvat de raportare a omului de ştiinţă la fenomenul în discuţie. Mă refer în primul rînd la dificultatea cercetătorilor români (uneori şi a celor străini) de a se detaşa de coordonatele etice ale unei epoci profund marcate de flagelul toxicomaniei. Or, în cazul studiilor de antropologie culturală, analizarea mentalităţilor arhaice în funcţie de criterii etice este inadecvată, mai ales atunci cînd sînt folosite criterii morale contemporane cercetătorului, şi nu mentalităţilor cercetate. Simplificînd, este ca şi cum un istoric al religiilor ar studia, de pildă, sacrificiile umane înfăptuite de o populaţie antică şi ar face consideraţii privind imoralitatea uciderii unor oameni nevinovaţi.


Totuşi, în prezentul volum nu am abandonat complet perspectiva etică. Ea îşi are importanţa ei într-un studiu de istorie a ideilor şi de evoluţie a mentalităţilor. Doar că nu perspectiva morală a fost dominantă pe parcursul cărţii.

În ceea ce priveşte prima secţiune a cărţii, am convingerea că studierea fără prejudecăţi a subiectului în discuţie este profitabilă nu numai pentru mai buna cunoaştere a folclorului medical românesc, dar şi pentru elucidarea unor aspecte inedite de magie, mitologie populară şi de istorie a religiilor.

 În ultimii ani, am extins cercetarea în domeniul utilizării narcoticelor în spaţiul românesc asupra modului în care unii intelectuali, scriitori şi artişti din epoca modernă şi contemporană s-au raportat la diferite plante şi substanţe psihotrope. Cazurile sînt multiple şi diverse. De la savanţi care au studiat folosirea remediilor narcotice în Orient (Nicolae Milescu Spătarul, D. Cantemir, J.M. Honigberger, M. Eliade), pînă la scriitori care s-au sinucis folosind opiacee (Daniil Scavinschi, Al. Odobescu); de la scriitori care au folosit substanţe narcotice din raţiuni medicale (cazul, probabil, al lui Eminescu), pînă la cei care le-au utilizat în căutarea „paradisurilor artificiale“ (Al. Macedonski); de la poeţi care şi-au administrat narcotice pentru hrănirea imaginaţiei şi forţarea creativităţii (Tristan Tzara, Ion Barbu, Emil Botta ş.a.), pînă la cei care au folosit încărcătura simbolică a numelor drogurilor pentru a-şi valoriza mesajul poetic (Geo Bogza, Saşa Pană, Paul Celan); de la savanţi care au experimentat efectele substanţelor psihedelice în scopul îmbunătăţirii cunoştinţelor neuro-psihiatrice (N. Leon, Eduard Pamfil, Gh. Marinescu), pînă la cei care au studiat utilizarea plantelor psihotrope în cadrul manifestărilor religioase şi magico-rituale (M. Eliade, I.P. Culianu); de la romancieri ale căror personaje îşi administrează substanţe stupefiante (Mateiu Caragiale, Max Blecher, H.Y. Stahl, Mircea Cărtărescu, Al. Vakulovski ş.a.), pînă la scriitori care îşi analizează propriile lor experienţe narcotice (Andrei Codrescu, Alin Fumurescu, Dragoş Bucurenci). În Addenda volumului am inclus cîteva texte tematice inedite (semnate de Sim. Fl. Marian, M. Eliade, I.P. Culianu şi M. Cărtărescu), pe care le comentez în carte.

Într-un text din 2003, intitulat Mai e nevoie de biografii?, Mircea Cărtărescu – intrigat de „biografiile şablonizate şi falsificate“ ale scriitorilor români – scria următoarele: „Biografia autorilor era plicticoasă şi greu de suportat în istoriile literare clasice, nu numai datorită acumulării seci de date, ci şi sentimentului că ţi se vinde o butaforie, sentiment pe care l-am avut de-atîtea ori ca student ascultînd cursuri despre olimpianismul lui Odobescu (fără să se sufle o vorbă despre sinuciderea lui din dragoste şi despre morfinomania sa)“. Nu mi-am propus să fac abuz de „biografism“. Nu este vorba de a analiza în ce măsură fiecare detaliu biografic al scriitorului s-a răsfrînt în operă. Consumul de substanţe psihotrope nu este doar un simplu „detaliu biografic“. De regulă, narcoticele modifică starea neuro-psihică a scriitorului şi, adeseori, îi marchează în mod substanţial viaţa şi opera. Dificultatea documentării s-a datorat, în primul rînd, faptului că tema utilizării narcoticelor a fost tabuizată în exces, existînd foarte puţine abordări ale culturii române din această perspectivă. În al doilea rînd, experienţele narcotice ale scriitorilor şi artiştilor au fost considerate (de ei înşişi, dar şi de rude, prieteni, istorici literari) ca fiind secrete, sau cel puţin discrete. În aceste condiţii, urmele lăsate sînt de regulă foarte puţine: în cîte-o scrisoare, în vreo filă de jurnal, într-un vers rătăcit, în năravurile vreunui personaj etc.

În secţiunea a doua a cărţii am urmărit fenomenul din perspectiva istoriei literaturii, a culturii şi a mentalităţilor, şi nu din perspectivă morală. Nici perspectiva juridică a fenomenului nu a stat în centrul preocupărilor mele. Aspectul moral m-a interesat în măsura în care perspectiva etică a scriitorilor despre care vorbesc s-a modificat în timp. Dar nu mi-am propus să incriminez sau să dezincriminez acest tip de năravuri. Este o carte de istorie a culturii, nu una care să fie distribuită în licee, pentru a descuraja flagelul toxicomaniei. Nu spun că astfel de cărţi n-ar fi necesare. Dimpotrivă; sînt foarte necesare. Spun doar că volumul meu nu abordează subiectul anume din această perspectivă.

Andrei Oişteanu este cercetător la Institutul de Istorie a Religiilor. Textul de faţă este un fragment din „Cuvîntul înainte” la volumul Narcotice în cultura română. Istorie, religie şi literatură, în curs de apariţie la Editura Polirom.

Cartea va fi lansată la Tîrgul de Carte de la Bucureşti, sîmbătă, 12 iunie, ora 12. Participă: Mircea Cărtărescu, Marius Chivu şi autorul.