Ce este, din punct de vedere psihologic, nesimțirea?

Există mai multe înțelesuri pe care le înglobăm în acest cuvînt – e unul dintre conceptele pe care le folosim în sens larg, pentru că are în spate o judecată de valoare –, nu e doar un termen pe care îl folosim cînd vrem să evaluăm sau să explicăm ceva ce se întîmplă, ci e un termen pe care îl folosim ca să acuzăm, să judecăm și să condamnăm.

Cînd spui despre cineva că este „ne­sim­țit“ implici, din punct de vedere psihologic, pe de o parte o acuzație, că respectivul este fie lipsit de empatie (nu simte împreună cu tine), fie de simpatie (nu are milă sau preocupare pentru cineva care suferă). Pe de altă parte, termenul „nesimțire“ califică unele comportamente drept egoism, egocentrism, rezistența de a te conforma unui set de norme și valori – iată, așadar, cîte sensuri poate avea același termen. Însă contează mai puțin dacă termenul folosit se referă la unul sau la altul dintre conceptele enumerate, cît contează intenția și motivația din spatele afirmației. Cînd folosești acest cuvînt, ce transmiți, de fapt? În terapie se spune că orice reproș este o nevoie prost exprimată. Transmiți, așadar, un reproș, spui că ai fi avut nevoie de persoana respectivă, dar nu ai primit ajutorul ei. Termenul în sine nu doar sugerează că acelei persoane nu i-a păsat de problema ta, ci și presupune, în mod ostil, că nu a vrut să-i pese. Este o acuză care exclude alte nuanțe, de pildă: poate că respectivul „nesimțit“ nu a observat, nu a știut, nu a avut capacitatea să vadă ce ți s-a întîmplat. Excluzi aceste posibilități, căci, dacă te gîndești la ele, o parte din responsabilitate îți aparține ție, pentru că ori nu ai cerut ajutorul, ori nu ai vorbit clar despre ce te doare sau ce se întîmplă cu grupul sau societatea din care faci parte.

Pentru că ați adus aminte de societate, nu pot să nu vorbesc despre ceea ce se întîmplă în România, în prezent, unde, peste toate frustrările pe care le avem, a apărut, de ceva timp, această nouă nemulțumire: unii se implică, alții se uită de pe margine. „Ieșiți din casă dacă vă pasă“ este, astfel, un slogan motivațional sau, din contra, inhibă?

De cele mai multe ori un reproș nu obține efectul dorit. Pentru că, în mod natural, cînd îți reproșez ceva, fie că o fac în mod activ, fie pasiv-agresiv, adică „bat șaua ca să priceapă iapa“, ceea ce se declanșează în celălalt este o reacție defensivă. Persoana căreia i se reproșează ceva nu mai aude nevoia din spatele reproșului, ci doar acuzația. Reacția naturală e să te aperi. Cînd ți se reproșează, de exemplu, că nu ai ieșit la un miting sau că nu ai votat, deci că nu îți pasă, începi să vii cu o serie de argumente: nu am putut, am fost împiedicat de circumstanțe, nu am avut cu cine vota etc. Practic, intri într-un proces defensiv care este un mare consumator de energie de ambele părți și nu conduce la o implicare mai mare. Eventual, poate duce la o conformare de complezență, dar aceasta va exista doar atîta timp cît există presiunea exterioară – cînd aceasta dispare, te vei întoarce la comportamentul tău, eventual cu un set nou de resentimente, căci simți că ai fost obligat să faci ceva, nu din convingere, ci pentru că ai fost supus unei presiuni, drept urmare nu ai făcut decît să te arăți slab pentru că ai cedat acestei presiuni.


— Foto: Zenobia Niculiţă (arhiva personală)

Cum poți face pe cineva să îi pese?

Nu poți obliga pe cineva să simtă ceva anume, să-i pese sau să fie convins de o cauză. Ne implicăm din convingeri personale. Metodele de influență constructivă sînt de lungă durată și non-invazive, adică prin educație și prin puterea exemplului. Pentru asta e nevoie de timp și de efort susținut. Implicarea civică presupune un efort susținut de-a lungul mai multor generații. Cît privește implicarea civică în România, trebuie să ținem cont că noi sîntem un popor care a trecut prin perioade istorice nefaste care ne-au transformat într-o populație de neajutorați. În psihologie există acest concept care se numește „neajutorare învățată“, dezvoltat de Martin Seligman, care a făcut o serie de experimente pe cîini: o grupă era ținută în cuști, unde animalele primeau șocuri electrice, însă puteau scăpa dacă apăsau niște manete. Altă grupă era plasată în cuști fără manetele eliberatoare. Prima grupă făcea tot ce putea pînă descoperea că poate să fugă. Cealaltă învăța, însă, în timp, că dacă nu ai mecanisme eliberatoare, nu poți face nimic: cînd vin șocurile electrice trebuie să stai și să suporți. Plasați în cuști noi cu manete, cînd primeau șocurile electrice, prima categorie de cîini se grăbea să caute o ieșire, pe cînd cea de-a doua aștepta pasiv și, chiar dacă îi vedeau pe ceilalți agi­tîndu-se, nici măcar nu mai încercau. Așa și noi: am stat în „cuști fără manete“ și am învățat, în timp, că orice am face, nu se schimbă, de fapt, nimic.

Doar dacă ne gîndim la seria de slogane: „Toți sînt la fel“, „Toți fură“, „Nu are rost să te lupți cu sistemul, căci tot nu se schimbă nimic“, ne dăm seama că genul acesta de mesaje a devenit parte din mentalitate, s-au transformat în „valori“ după care ne ghidăm. Convingerea generală este că nu are rost să te implici, iar singura metodă de a reuși să supraviețuiești e să fentezi sistemul, să te „descurci“ – or, ca să te descurci, nu înfrunți problemele scriind petiții, participînd la mitinguri sau la ședințe, formînd asociații care să dezbată, expunîndu-te practic, ci eludînd toate acestea. Supraviețuirea se face pe cont propriu, nu pentru alții.

Devenim, așadar, un popor de insule?

Dacă oamenii aleg să depersonalizeze sistemul, cînd ajung să se descurce pe cont propriu, putem deveni un popor de insule. Fie nu conștientizează, fie pur și simplu refuză să se gîndească la faptul că tot ceea ce faci ca să te „descurci“ costă pe cineva de lîngă noi. Noi nu îi furăm pe ceilalți, ci furăm statul – statul fiind o entitate depersonalizată. Nu devastăm sau lipsim oamenii de pensii, noi ne descurcăm pe bucățica noastră, nu ne gîndim la consecințele pe care le au faptele noastre în timp ce încercăm să învingem „sistemul“ dincolo de reguli.

A trăi într-o societate ne permite să fim „zen“ sau ar trebui, tocmai pentru a fi „zen“, să ne asigurăm că și celui de lîngă noi îi este bine?

Pe de o parte, nu e sănătos să te doară durerile tuturor, pentru că nu ești născut, n-ai resurse și nici chemarea să salvezi lumea întreagă. A te secătui pentru nevoile celorlalți în defavoarea propriei sănătăți sau a familiei și celor apropiați e uneori o formă de evadare. Pe de altă parte, atitudinea celui care nu se implică deloc, care gîndește că nimic din ceea ce se întîmplă în jur nu îl privește e o alegere care se întoarce împotriva noastră. Ca întotdeauna, calea de mijloc este cea mai sănătoasă: să fii un individ cu o viață interioară bogată, de care te ocupi, ca să poți avea resursele necesare implicării civice. Oamenii sînt programați să trăiască împreună, nu putem supraviețui de unii singuri. O societate nu este funcțională dacă are un popor de insule.

Cu alte cuvinte, să ne implicăm doar cît putem duce?

Trebuie să îți cunoști resursele pe care le poți aloca unui proiect în care alegi să te implici. Să știi ce poți oferi, cît timp și cîtă energie ai. Dacă nu o faci și te a­runci cu capul înainte, poți avea impresia că dai prea mult și primești prea puțin – un mecanism de bază al îndreptățirii de sine. Îți poți propune să te implici trup și suflet într-un proiect cu un termen-limită clar, pentru ca, mai apoi, să ai timp să te relaxezi, să revii la echilibrul tău interior. Însă, dacă pe termen lung tu îți propui că vei da din ce în ce mai mult, crezînd că exclusiv prin intervenția ta se va schimba ceva, vei obosi, te vei secătui enorm, nu vei mai avea resurse, vei fi dezamăgit și te vei opri brusc. Discursurile din ce în ce mai agresive și mai pline de amărăciune din taberele de activiști sînt rezultatul acestui fenomen.

Activitatea cetățenească este o cursă cu predare de ștafetă tot timpul, nu e un maraton de unul singur. Succesul unei asemenea implicări, în viața cetății, este echipa, cu care să împarți responsabilitățile și resursele.

a consemnat Stela GIURGEANU

Foto: Cătălin Georgescu, proteste Bucureşti, 10 august 2018