De la teorie la practică, reportajul a fost pentru mine un drum destul de hurducăit, cu multe ezitări, poticniri, imitări de stil şi lecţii învăţate după ureche. Cum am început să scriu reportaje şi cum personaje descrise iniţial ca un simplu „nea Ion“ sau o banală „tanti Aglaia“ au evoluat înspre „bătrîna care de ani de zile urcă dealul spre biserică, devenind astfel un principiu“, este o poveste de mai bine de zece ani. 

A învăţa să faci un reportaj porneşte în primul rînd nu din manuale de tehnică, ci de la un mentor, care să ştie să-ţi atragă atenţia cînd entuziasmul creator te poate îndepărta de la un scop jurnalistic, înspre capcana pe care ţi-o întinde cuvîntul aşternut în goana penelului. 

Pentru mine acest mentor a fost Magdalena Boiangiu. Tranşantă fără a fi neîndurătoare, îmi explica de fiecare dată cum şi ce anume greşesc. „Asta este pură literatură“ – mi-a reproşat odată cînd, mîndră de mine, tocmai predasem un reportaj făcut la închisoarea Rahova. Vorbind cu deţinuţii, mergînd prin celulele lor, văzînd detalii ale vieţii de după gratii, mă lăsasem furată de literatură, presărînd întregul reportaj cu argoul deţinuţilor, zugrăvind pur şi simplu ceea ce văzusem, trecînd totul în revistă, fără a răzbate însă dincolo de vizual, fără a dubla astfel imaginea cu semnificaţia. Retrospectiv îmi dau seama că părea un reportaj făcut de cineva rămas pur şi simplu cu gura căscată, incapabil să perceapă de fapt realitatea obiectivă dinlăuntrul unei închisori.

Este inutil să povestesc enervarea simţită atunci pentru nerecunoaşterea „operei“ mele „de artă“. Bineînţeles, deşi bombănind, cel de-al doilea reportaj făcut printre deţinuţi, cel de la Penitenciarul Jilava, a lăsat pe plan secund descrierea, accentul căzînd pe semnificaţie. Ce însemna privarea de libertate, cum te transformă psihic acest lucru, cum devin deţinuţii fini manipulatori, trăgîndu-te, fără să-ţi dai seama, în jocul compătimirii şi ce senzaţii încearcă cineva, doar vizitator, cînd în spatele său se închid, una după una, grilaje grele de fier. 

Şi probabil a fost prima lecţie importantă în a scrie un reportaj. Jurnalistic, am învăţat să diminuez emoţiile personale, să exclud subiectivitatea percepţiei şi să caut acele detalii care ar fi avut într-adevăr o semnificaţie pentru cititor.

A doua lecţie importantă pe care am învăţat-o a fost „alegerea subiectului“. Am fost îndrumată să caut senzaţionalul acolo unde restul presei vedea doar un subiect fără rating. „Un preot baptist a deschis o şcoală pentru copiii romi din Ferentari“, sau „cluburile pensionarilor“, sau „dispariţia bibliotecilor de cartier“ sînt doar cîteva exemple de subiecte care – deşi fiecare în parte devine o piesă din marele puzzle al problemelor sociale din România – sînt de cele mai multe ori ignorate de mass media. Căci, după cum zis-a ratingul, pe cine interesează azi o şcoală de cartier, cînd subiectele fierbinţi, care hrănesc frustrări colective, sînt cele căutate, şi nu cele care duc înspre o notă de normalitate? 

„Senzaţionalul stă şi în faptul că un om a ajutat pe un altul“ – era (şi încă este) motto-ul de la care pornesc. Am învăţat astfel că, dacă într-un sat de munte, sărac şi plin de tensiuni interetnice, există totuşi un grup de tineri adolescenţi care au format, departe de tensiunile politice şi sociale, o şcoală pentru copiii romi, acesta este un subiect „senzaţional“. Senzaţional este şi cînd afli că oameni dintr-o anume comunitate rurală s-au săturat să mai aştepte „sprijinul statului“ şi şi-au luat toate problemele în propriile mîini, rezolvîndu-le, una cîte una, închegînd astfel şi comunitatea lor. Sau faptul că un primar ungur a fost re-re-ales într-un sat locuit de români. Senzaţionalul, am învăţat, poate fi astfel alcătuit din infirmări ale clişeelor.

A treia lecţie a fost dibuirea personajului dincolo de om. Şi-mi aduc aminte de ultimul descendent al legendarului Horea, întristat de diminuarea actuală a cultului pentru conducătorul răscoalei ţărăneşti, de un primar fan Bill Clinton care îşi făcuse biroul oval, sau de un japonez căsătorit şi stabilit într-un sat pierdut din Maramureş, obsedat de spălatul pe dinţi. De la taciturn la logoreic, fiecare ascunde cîte o poveste, omul putînd deveni în sine un subiect de reportaj, dacă ştii să-i respecţi tristeţile, bucuriile sau excentricităţile.