Neîncredere şi intoxicare - un dialog cu Luca NICULESCU

Publicat în Dilema Veche nr. 510 din 21-27 noiembrie 2013
Neîncredere şi intoxicare   un dialog cu Luca NICULESCU jpeg

Care ar fi, în momentul de faţă, subiectele despre România care prezintă interes pentru publicul francez?

Cred că depinde de public. Dacă vorbim despre „francezul mediu“, subiectul principal e legat de romi. Asta se întîmplă cam de trei ani încoace, de cînd a început Nicolas Sarkozy cunoscuta campanie de expulzări, numite pudic „repatrieri voluntare“. Situaţia s-a calmat puţin apoi, dar a fost relansată recent de ministrul de Interne Manuel Valls, care a spus că romii nu au „vocaţia“ de a se integra în Franţa. Este subiectul principal, mai ales în ziarele de dreapta, ca Le Figaro, care scrie des despre neplăcerile pe care romii le provoacă francezilor. În alte ziare, găseşti şi altfel de articole, în care se vorbeşte, de exemplu, despre prezenţa economică franceză în România sau despre medicii români care se instalează în zone în care medicii francezi nu prea mai merg. Iar publicul cultivat, cel care ascultă France Culture, ştie că există regizorii români şi filmele lor premiate, e la curent cu prezenţa României la Salonul de Carte de la Paris, a fost să vadă expoziţia lui Mircea Cantor de la Centrul Pompidou etc.

Mai este comunismul o temă care atrage cînd e vorba despre România? Mai este România considerată o ţară „exotică“ din acest punct de vedere?

Din cînd în cînd. Au trecut aproape 25 de ani de la căderea lui Ceauşescu. Totuşi, există mulţi ziarişti francezi care sînt încă marcaţi de ce s-a întîmplat atunci, dintr-un motiv foarte simplu: au fost înşelaţi. Presa franceză a fost prima care, în decembrie 1989, a preluat minciuna cu cei 60.000 de oameni ucişi de Securitate la Timişoara. O ştire falsă, după cum s-a aflat cîteva zile mai tîrziu. Ziarele au fost nevoite să publice dezminţiri, ziariştii şi-au făcut mea culpa, au luat voturi de blam. Cazul „Timişoara“ e predat acum în şcolile de jurnalism din Franţa ca un caz de intoxicare (reuşită!). Dar ziariştii francezi care au „înghiţit“ intoxicarea s-au simţit traşi pe sfoară. Unul dintre ei îmi spunea, acum cîţiva ani, că acela este momentul zero al neîncrederii pe care presa franceză o are faţă de România.

La începutul anilor ’90, pe lîngă comunism, jurnaliştii străini erau atraşi în special de marginali – copiii străzii, cerşetori, orfani etc. şi de sărăcia din România. S-a mai păstrat această viziune noir despre ţara noastră?

Nu se mai vorbeşte despre copiii străzii sau cerşetori, dar, în general, subiectele negative prind mai bine decît cele pozitive. În clipa de faţă, România nu are o imagine bună în Franţa, chiar dacă are dreptate! Pot da exemplul scandalului cu carnea de cal, cînd s-a aflat repede că România nu are nici o vină. Deşi mulţi ziarişti francezi au revenit asupra informaţiilor iniţiale şi au prezentat corect situaţia, în opinia publică franceză, România e în continuare „vinovată“ pentru ce s-a întîmplat atunci. Din păcate, e foarte uşor să agăţi imagini negative de gîtul României, mai mult decît în cazul altor ţări.

De pe altă parte, există şi o viziune idilică, bucolică, la limita „civilizaţiei“: peisaje pitoreşti, o ţară preponderent agrară (agricultură bio), drumuri neasfaltate, pe care trec care cu boi şi turme de oi. Prinţul Charles, de exemplu, promovează o astfel de imagine a României. Pînă la urmă, poate fi aceasta o imagine pozitivă, care să ne „facă reclamă“?

Într-un fel, da. Francezii călătoresc mult şi sînt atraşi de „exotism“. România nu îşi face însă multă reclamă nici pentru acest tip de turism. Puţini ştiu de peisajele pitoreşti despre care vorbiţi. Dar există ziarişti francezi care scriu despre asta. Un mare merit revine aici biroului Agenţiei France Presse de la Bucureşti, care publică des articole despre „cealaltă Românie“, cea care interesează nu prin tristeţea ei, ci prin poveşti bune, bine scrise, care îţi trezesc pofta să o descoperi.

Cînd se vorbeşte despre romi – ca „problemă“ europeană, în general –, se vorbeşte în primul rînd despre România? Este într-adevăr o temă de interes, sau sînt mai mult exagerări de presă?

România e prima vizată, da. Situaţia e destul de complicată, pentru că e vorba şi despre o temă reală, şi despre exagerări. Problema există: în Franţa sînt 400 de tabere de romi, cei mai mulţi români, amplasate pe lîngă oraşe şi comune şi care îi deranjează pe cei din respectivele localităţi. Tabere de romi români există însă şi în Belgia, de exemplu, ca să nu mai vorbim despre Spania sau Italia. De ce în aceste ţări, problema romilor români nu e scoasă atît de mult în evidenţă de presă (cu excepţia cazului „Mailat“, în Italia)? Pentru că oamenii politici nu au făcut din asta o miză electorală, aşa cum e cazul în Franţa. Iar problema se va amplifica pe măsură ce se apropie alegerile locale din martie. Partidul de extremă dreaptă, Frontul Naţional, e pe primul loc în sondaje, una dintre temele sale principale fiind tocmai discursul împotriva romilor.

Care mai sînt astăzi principalele stereotipuri şi prejudecăţi legate de români?

Cele despre care am vorbit. Pentru unii francezi, romi = români. Alţii se tem că românii le vor lua locurile de muncă. Există însă şi reversul medaliei, poveştile de succes ale unor medici români sau cea a unei tinere de etnie romă, care a devenit Meilleure Apprentie de France, o distincţie care îi recompensează pe cei mai buni ucenici. România trebuie să facă un efort politic şi de comunicare pentru a-şi îmbunătăţi imaginea. Politic, trebuie să găsească mijlocul de a nu mai fi mereu ţap ispăşitor în campaniile electorale franceze. Iar comunicarea trebuie să depăşească stadiul reactiv, să dea dovadă de imaginaţie. Cred, în acest sens, că demersul făcut recent de ambasada României la Paris a fost excelent: o zi de dezbateri între intelectuali români, francezi şi nu numai. Din România au venit, printre alţii, Emil Hurezeanu, Cristian Tudor Popescu şi Cristian Pîrvulescu. Din Franţa – oameni politici şi de afaceri, foşti miniştri, foşti comisari europeni. Discuţia a fost interesantă pentru că s-a depăşit cadrul bilateral, unde s-ar fi ajuns repede la stereotipuri, şi s-a vorbit despre viziunea pe care Franţa şi România o au despre Europa. O dezbatere de anvergură, la care au asistat peste 100 de oameni, organizată de ambasadorul Bogdan Mazuru şi echipa sa. E, poate, doar o picătură în oceanul comunicaţional de care ar trebui să se ocupe România, dar arată că putem vorbi şi despre altceva decît despre locurile comune.

Luca Niculescu este jurnalist, redactor-şef la Radio France Internationale România.

a consemnat Adina POPESCU

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Ucrainenii au distrus un vehicul blindat rusesc rar, proiectat pentru a transporta liderii ruși în caz unui atac nuclear, biologic sau chimic
Ucraina a distrus un vehicul blindat rusesc rar folosit pentru prima dată la dezastrul nuclear de la Cernobîl .
image
Geamăna siameză Abby Hensel s-a căsătorit. Motivul pentru care femeile nu au recurs la operația de separare VIDEO
Una dintre cunoscutele gemene siameze Abby și Brittany Hensel și-a găsit dragostea adevărată. Conform Mirror, tânăra Abby Hensel, în vârstă de 34 de ani, s-a căsătorit cu Josh Bowling, asistent medical și veteran al armatei Statelor Unite.
image
Un român care a cumpărat de pe Facebook un permis fals de conducere s-a dus la poliție să-l reînnoiască
Un bărbat din Alba Iulia a fost condamnat la 4 luni și 20 de zile de pușcărie, pentru complicitate la fals în legătură cu permisul său de conducere.

HIstoria.ro

image
Cum percepea aristocrația britanică societatea românească de la 1914?
Fondatori ai influentului Comitet Balcanic de la Londra, frații Noel și Charles Buxton călătoresc prin Balcani, în toamna anului 1914, într-o misiune diplomatică neoficială, menită să atragă țările neutre din regiune de partea Antantei.
image
Istoricul Maurizio Serra: „A înțelege modul de funcționare a dictaturii ne ajută să o evităm” / INTERVIU
Publicată în limba franceză în 2021, biografia lui Mussolini scrisă de istoricul Maurizio Serra, membru al Academiei Franceze, a fost considerată un eveniment literar şi istoric.
image
Procesul „Numai o guriță”, o noutate pentru justiția română la început de secol XX
În primăvara anului 1912, pictorul Gore Mircescu îl aducea în fața justiției pe librarul Constantin Sfetea, pe motivul reproducerii neautorizate a uneia din lucrările sale – „Numai o guriță” – pe care cel din urmă o folosise la ilustrarea unor cărți poștale.