Marea preoteasă Pythia, augurii romani, scriitorii de horoscoape de ieri sau de azi, cititoarele în palmă sau în cafea, brokerii de bursă ori, mai nou, specialiștii în PR, scriitorii de cărți motivaționale sau avertizorii sanitari (care, la momentul în care scriu acest text, în primele zile din ianuarie a.c., spun că valul 5 al pandemiei va veni la noi peste trei săptămîni, cu cca. 25.000 de infectați pe zi etc.), cu toții au încercat (și încă mai persistă) să citească ziua de mîine, să prevadă norocul și să evite ghinionul. Unul dintre cei mai interesanți intelectuali europeni ai secolului XX, italianul Indro Montanelli, spunea că „oamenii știu să aprecieze sau să măsoare doar norocul altora, dar niciodată pe-al lor”. Ceea ce ne sare în ochi nu e şansa noastră (care, atunci cînd vine, ni se pare firească), ci mai ales a altora (care, desigur, e nemeritată).

Cum ştiţi, a făcut carieră vorba omul politic conservator Petre P. Carp, după care România are atît de mult noroc încît n-ar mai avea nevoie de politicieni. Maxima e vestigiul unor vremuri în care politicienii erau oameni educați, cu spirit. Ea sună bine – dar atît. În realitate, de cîte ori a avut politicieni de ispravă, România a prosperat; de cîte ori a avut politicieni submediocri, oiștea țării s-a oprit în gard. În rest, norocul e – cum vom vedea – doar o vorbă de alții inventată, pentru a defini evoluții pe care istoricii le înțeleg nu ca pe un joc al șansei, ci drept raport dintre cauze, efecte şi context.

Cuvinte de ținut minte

Vor fi unii concetățeni care să spună că România anului 2022 este, printr-un ghinion al Istoriei, mai mică decît România anului 1922, pe cînd Ferdinand și Maria se încoronau, la Alba Iulia, ca suverani ai României Mari. Dar există și o perspectivă de sens contrar: comparînd harta Europei din anul 1400 și cea din anul 2000, cineva ar putea spune că românii sînt printre norocoșii cîștigători ai Istoriei. Care dintre perspective e mai adevărată? Ambele şi nici una – pentru că Istoria e, în sine, o infinită tranziție și, din acest punct de vedere, nimeni nu știe care va fi harta teritoriilor românești/europene peste alți 500 de ani.

Norocul sau ghinionul nu determină Istoria; cele două sînt doar simplificări ale unor realități mereu în schimbare. În opinia mea, ideile pe care trebuie să le reținem, pentru că ele în fapt fac Istoria, sînt i) contextul, ii) geografia, iii) demografia, iv) vecinii şi v) resursele.

Istoria României e ilustrativă pentru puterea acestor cinci idei.

Contextul (un rege în plus – sau în minus)

În anul 1870, spre surpriza multor europeni, puterea în creștere pe nume Prusia a învins marele imperiu francez al lui Napoleon al III-lea. La începutul conflictului, o bună parte din elita românească (politicieni, ofițeri, jurnaliști, profesori, dăscălime etc.) era de partea Franței. Dacă Franța ar fi cîștigat acel război, e posibil ca domnitorul de la București din acel moment – Carol I, abia de patru ani venit pe tron – să fi fost obligat să plece. Republica de la Ploiești e, în literatura română, grație şi lui Caragiale, sinonimul unei vesele parodii; dar, dacă Franța ar fi cîștigat acel război, republicanii de atunci, probabil, ar fi avut un viitor serios, deloc parodic. Dar războiul a fost cîștigat de Prusia (nucleul și matricea Germaniei moderne) – iar Carol I a rămas pe tronul României, spre beneficiul ţării, în ciuda francofililor de anțărț.

Salt în timp, peste 70 de ani: în 1940, iarăși război între Germania și Franța. Și de această dată a cîștigat Germania (lui Hitler). Dar această victorie a fost fatală pentru regele României Carol II. Disprețuit de Hitler și contestat de legionarii locali, Carol II a ales autoexilul, din care nu va mai reveni.

Așadar: victoria germană a fost benefică pentru noi în 1870, dar tot victoria germană a fost un dezastru în 1940 (pentru că, odată cu înfrîngerea Franței, s-a prăbușit și România Mare).

Nu despre şansă sau ghinion e vorba aici. Ceea ce s-a schimbat între 1870 și 1940 n-a fost norocul României – ci contextul fiecărei epoci.

Resursele (munții noștri aur poartă...)

Motivul pentru care împăratul Traian a pornit războaiele dacice a fost legat de resursele Daciei (inclusiv, apropo, zona Roșiei Montane de azi...). Orice conducător rațional, în Istorie, are într-un război un scop economic ­– nu e singur, dar e printre cele mai importante.

Resursele României au fost și rămîn o miză crucială, pentru trecutul și pentru viitorul nostru: pămînt agricol dintre cele mai bune din Europa; aur și alte metale, mai mult sau mai puțin rare; petrol, cît a fost, cît va mai fi descoperit; gaze, cîte vor fi, inclusiv în platoul maritim. Nu e nici o surpriză că, de la romanii anilor 105-106 pînă la firmele multinaționale ale anilor 2020, cine află despre resursele naturale ale acestui teritoriu încearcă să profite.

Un exemplu emblematic e exploatarea lemnului nostru. Prin anii 1773-1780, austriecii – care controlau Maramureșul și Bucovina, azi în parte românești ­– au înființat rețele de valorificare a fondului forestier din zonă (drept care au adus și coloniști germanofoni, așa-numiții țipțeri etc.). Ei bine, 250 de ani mai tîrziu, ce surpriză, alţi austrieci au devenit iar celebri pentru exploatarea lemnului local, uneori în condiții discutabile. Nimic despre noroc sau ghinion aici, cred. E vorba doar despre resurse şi profit.

Geografia (Carpaţii, Dunărea, marea)

Geografia României e impresionantă – doar că sînt relativ puțini oameni în ţară capabili să citească o hartă. Această dimensiune, în învăţămîntul nostru, trebuie încurajată.

Discursul oficial al anilor lui Nicolae Ceaușescu vorbea pînă la sațietate despre spațiul carpato-danubiano-pontic (idee anterioară comunismului, de altfel). Suna fals atunci, doar că, în ciuda deprecierii sintagmei printr-o propagandă prost făcută, această realitate geopolitică, ei bine, chiar există. Lumea românească, istoric vorbind, e de neînțeles fără aceste trei repere.  Că vrea sau nu, că înțelege detaliile sau nu, discursul public autohton va trebui să accepte o realitate: Carpații au jucat un rol capital în etnogeneza românească și în păstrarea latinității, iar după 1918 acești munți ar trebui să fie coloana vertebrală a României moderne (vezi problemele cu autostrăzile transcarpatice de azi!); Dunărea a fost legătura noastră cu Europa latină/catolică/occidentală, dar și spațiul proxim cu lumea bizantină şi cu latinitatea sud-dunăreană; iar Marea Neagră este, după 1878, principala noastră ieșire spre oceanul planetar (ieșire pe care am autosabotat-o, bizar, prin autodemantelarea flotei naționale, după 1990...).

Dar geografia nu vorbeşte doar despre trecut – ci mai ales despre viitor.

Demografia (nu, Transilvania nu vine de la Decebal)

Un aspect neglijat în paradigma românească de interpretare a Istoriei este cel demografic. Spre exemplu, unirea Transilvaniei cu România, în 1918, are de-a face, desigur, şi cu deznodămîntul Primului Război Mondial; dar nu numai. Antanta putea foarte bine cîștiga acel război – dar dacă românii ar fi fost, demografic vorbind, minoritari în Transilvania, acea provincie n-ar fi fost recunoscută (în 1916) drept românească, prin girul a patru puteri (Franța, Anglia, Rusia, Italia).

Unii români de azi se revendică de la daci și de la Burebista, Deceneu, Decebal etc. Alţii îi preferă pe romani. Unii vor spune că victoria lui Traian împotriva lui Decebal a fost un noroc istoric, după cum vor fi unii care jură că a fost un ghinion. Aceasta e o falsă dilemă. Nu Decebal, nici Traian, nici legiunile romane nu ne-au dat Transilvania, în anul 1918: ci rata de natalitate a românilor, de-a lungul multor secole, pînă la începutul celui trecut. Născut în 1866 în Imperiul Habsburgic (Bistrița-Năsăud, azi), viitorul poet George Coșbuc a fost cel de-al optulea dintre cei 14 copii ai părinților săi (greco-catolici). În alt colț al românității, în Gorjul de sub munte, în 1876 se năștea Constantin Brâncuși, ca un al șaselea copil al familiei sale – în condițiile în care, atunci, patru-cinci copii era mai curînd media decît excepția.

Vreți să înțelegeți mai bine „norocul” din istoria românilor? Verificați datele demografice ale trecutului.

Vecinii (nu putem evada de pe harta noastră)

De 700 de ani spațiul românesc se află pe linia de turbulențe dintre lumea creștină şi cea islamică, dintre culturile concurente ale Orientului, Occidentului şi Sudului european. Ca neam, comunitate sau popor poți încerca multe – dar niciodată nu vei reuși să te sustragi din geografia ta. Atît lumea otomană, cît și cea slavo-greacă ne-au marcat – chiar dacă modernitatea noastră, de două secole, a încercat diluarea acestui determinism geografic (v. ce spunea Eugen Lovinescu despre religia noastră, „în spatele crucii ortodoxe se află rusul” etc.).

Aliații ți-i poți alege. Vecinii, nu. În Primul Război Mondial, România avea drept aliați țări din Vest cu care nu avea graniță (Franța, Anglia, Italia etc.) și o singură țară vecină din Est (Rusia țaristă) cu care, la drept vorbind, avea o graniță disputată – inclusiv Basarabia istorică, Republica Moldova de azi.

Nici în viitor România nu va putea evada de pe harta sa. Desigur, garanția NATO și UE, pentru noi (și alți vecini) e cu totul importantă azi și trebuie să o păstrăm. Pe de altă parte, povestea din spate ne arată că nu tratatele fac Istoria – ci mai curînd mersul Istoriei duce spre o succesiune de tratate, mai durabile sau nu.

Personal (am mai scris-o aici) cred că România n-a fost niciodată, în trecut, într-o situație mai bună decît cea de azi. Dar Istoria merge mai departe. Și, dincolo de auguri, brokeri de bursă sau alarmiști pandemici, avem totuși o certitudine: dat fiind viitorul context, mereu în schimbare, nimeni nu știe cîtă şansă sau neşansă va aduce ziua de mîine. Sau dacă şansa şi neşansa chiar există.

Adrian Cioroianu este profesor universitar şi director al Bibliotecii Naţionale a României. Cea mai recentă carte (editor): A fost odată ca niciodată Partidul Comunist Român, 1921-2021, Editura Polirom, 2021.

Foto: Carol I (wikimedia commons)