Nu, dacii nu au pierit, dar nici nu se simt tocmai bine

Publicat în Dilema Veche nr. 601 din 19-25 august 2015
Criza migranţilor jpeg

Într-o amiază de iulie a.c., în hotelul Oscar din Atena, un grup de activişti ai aripii de stînga a partidului (oricum de stînga…) Syriza puneau la cale o lovitură de stat – lucru bizar, dat fiind că partidul respectiv se află la guvernare. Sub conducerea lui Panagiotis Lafazanis – ex-ministru al Energiei şi Mediului în guvern şi lider al platformei ultrastîngiste a Syriza –, conspiratorii plănuiau arestarea guvernatorului Băncii Naţionale a Greciei, trecerea rezervei valutare sub comanda guvernului, ieşirea din euro, revenirea la moneda drahma şi obţinerea unui ajutor de 5-10 miliarde de dolari de la Moscova dlui Vladimir Putin. 

● Azi, dacofilii par a fi de partea Syrizei 

Pînă la urmă, conspiraţia a eşuat, iar birocraţii ironizaţi ai Uniunii Europene s-au dovedit mai tari decît premierul grec Tsipras; dl Putin n-a dat nici dînsul bani-jăratec schilodului cal troian – din două motive: i) pentru că n-are interesul să-şi compromită relaţiile oricum fragilizate cu Occidentul şi ii) pentru că dînsul nu are bani, mai ales pentru experimente trăsnite. 

N-aş fi băgat de seamă povestea de mai sus dacă n-aş fi citit-o într-un jurnal serios („How Syriza’s left wing covertly plotted return to drachma during crisis talks“, în

25-26 iulie a.c., p. 2). Iar unii dintre cititori s-ar putea întreba ce legătură are Syriza cu dacii & dacomanii din Dosarul de faţă. Cum voi încerca să demonstrez, are legătură. Pentru că Syriza grecească nu este decît un simptom al unei boli care şi pe noi ne bîntuie: maladia

Nu mi se pare deloc întîmplător că pe site-urile dacofile din Internetul nostru s-au grupat cei mai mulţi fani ai dlui Tsipras. Cum se explică acest lucru? Vă propun să coborîm în istoria noastră.  

● Absenţi sau prezenţi – dar mereu manipulaţi 

în cultura română derivă din faptul că mereu, în ultimele aproape trei secole, în spatele lor s-a aflat fie un scop politic, fie o ideologie. Fie prin

lor premeditată, fie prin

prezenţei lor, dacii au jucat rol de pioni pe tabla culturală – cel mai adesea, fără legătură cu ceea ce ştim despre ei (din păcate, prea puţin). Iniţial – devreme în secolul XVIII –, dacii au fost excluşi din arborele de familie al românităţii, dintr-un motiv simplu.  Perspectiva mea poate jena unele şcoli de gîndire autohtone, dar îmi asum riscul: naţionalismul românesc, născut în Transilvania în zorii epocii moderne, are la bază conştientizarea valorizatoare a diferenţei dintre români şi maghiarii & germanii conlocuitori (semn al unei maturizări culturale, normale la români după cîteva generaţii educate), dar e şi rezultatul unei politici premeditate a Imperiului Habsburgic de a-i atrage pe românii transilvăneni de partea Occidentului catolic – şi a-i opune, prin aceasta, Rusiei post-Ecaterina cea Mare (secolul XVII). Aşa s-a născut greco-catolicismul la români, ca şi la ucraineni; şi la fel a fost încurajat şi naţionalismul catolic al polonezilor – pentru a se opune ofensivei Rusiei. Aşadar, şcoala latinistă a primilor dascăli de neam din Transilvania însemna nu doar recuperarea moştenirii latine (reale) – în măsură să arate că românii nu-s mai prejos decît ungurii sau saşii/saxonii germani din Ardeal –, ci şi promovarea unui proiect geopolitic al Vienei ce avea ca scop stoparea influenţei ruseşti pe Carpaţi. O românitate transilvană mai conştientă (şi mîndră) de originile sale latine era mai puţin permeabilă la soft power-ul rusesc, într-o vreme în care Ţaratul Rusiei era (sau dorea să pară) lumina de far a ortodoxiei. 

În Vechiul Regat, dacii au avut ulterior un întreit ghinion: intelectualii români din prima parte a secolului XIX ştiau foarte bine locul dacilor în geneza românităţii, dar discursul politic al vremii nu avea nevoie de daci! În ianuarie 1840, junele (de 23 de ani) Mihail Kogălniceanu fonda la Iaşi revista

dar cele şase luni de apariţie şi propaganda liberalo-naţionalistă făcută pălesc în comparaţie cu valul

ce avea să vină.

dacilor în cultura română a ultimei jumătăţi a secolului XIX poate fi rezumat astfel: i) generaţia de tineri de la 1848 nu dorea să se întoarcă în trecut, ci visa să se sincronizeze cu viitorul Europei (adică, Occidentul epocii); ii) unirea Munteniei cu Moldova, prin Al. Ioan Cuza, la 1859, a creat brusc un pol de atracţie pentru românii transilvăneni, mai occidentalizaţi (

latinizaţi); şi iii) România mică a găsit o soluţie (se va dovedi salvatoare) în persoana unui prinţ german dintr-o ramură obscură, dar destoinică: în 1866, Carol I devenea domnitorul României.  

● Carol I şi Traian – perechea civilizatoare 

Implicit, cîştigarea

statului român de către armata lui Carol I, în 1877, a fost o nouă lovitură dată dacilor din trecut. Paralela dintre

Traian şi domnitorul Carol I s-a impus de la sine: i) ambii veniseră pe Dunăre, pe la Turnu Severin; ii) ambii erau nişte cosmopoliţi pursînge (Traian, născut în Spania, ajungea împărat la Roma; Carol I-ul, născut în Germania, va ajunge rege la Bucureşti), ceea ce convenea de minune unui tînăr stat român care, la finalul secolului al XIX-lea, era însetat de cosmopolitism (cum ne explicăm faptul că

se numea Bismarck?!); iii) în fine, ambii – Traian şi Carol I – veniseră

cu o agendă modernizatoare, smulgînd populaţia autohtonă din ghearele unui orientalism periferic (sau cel puţin aşa era el văzut pe la 1890). În 1906, cînd Bucureştiul – capitala tînărului regat al României – îl sărbătoarea pe

serbarea era întreită: 40 de ani de domnie a lui Carol I (de la 1866), 25 de ani de regat român (după 1881), dar şi 1800 de ani de la victoria

a lui Traian (anul 106)! În această geopolitică a occidentalizării noastre, evident că nu mai era loc pentru învinşii de altădată – pentru daci, adică. 

Fascinaţia pentru moştenirea latină/occidentală – predominantă spre finele secolului XIX – nu a putut eradica fantasmele

ale mitologiei dacice. Din acest punct de vedere, masiva carte

a lui Nicolae Densuşianu (1913) e un autentic monument. Rod al unei imaginaţii speculative debordante, scrisă atît de abil încît – pentru nespecialişti – pare clădită pe argumente-beton, cartea lui Densuşianu e, din păcate, o cvasificţiune. Acolo unde nu avea probe, Densuşianu – graţie culturii sale – le-a inventat, ceea ce i-a oripilat pe istoricii contemporani lui. Dar publicul – de atunci şi de azi, pentru că volumul e retipărit încă în zilele noastre! – a fost captat de idee:

Teza era captivantă, argumentele contrare păreau deranjante. Ei bine, site-urile dacofile de astăzi propagă, de fapt, aceeaşi idee: o Dacie (nevalidată istoric) aflată în centrul şi

lumii civilizate. De aici şi pînă la ideea dacilor care vorbeau latina (înaintea romanilor) nu mai este decît un pas.  

● Comunismul i-a preferat, normal, pe daci 

De reţinut, în context, că extrema dreaptă politică a anilor ’20-’30 ai secolului trecut a fost sceptică faţă de daci.

– fie şi prin nume – trimiteau la gloria latinităţii. Deşi ar fi avut motive să-i reînvie pe daci, fanii lui Corneliu Zelea Codreanu erau totodată fani ai lui Benito Mussolini – care poza, în anii ’30, ca noul

al Nordului Africii. Curajul sinucigaş al lui Decebal ar fi servit imagologiei Gărzii de Fier – dar ideologia politică a vremii a fost mai puternică…

lui C.Z. Codreanu trimitea tot spre Vest (Berlin-Roma)… aşa că dacii au pierdut încă o dată. 

Deloc surprinzător, dacii şi-au luat revanşa după mijlocul anilor ’60, în România comunizată. Iniţial, recursul la daci a fost bine primit la nivelul populaţiei. Faţă de presiunea pan-slavistă a anilor ’50 (care ameninţa să ne transforme, inclusiv lexical, într-o republică sovietică), măcar dacii aveau avantajul vechimii: ei animaseră istoria cu mult înaintea slavilor! Chiar şi învinşi, dacii plus romanii dăduseră naştere unui popor cu ceva vechime! Ca profesor, vă sfătuiesc să vedeţi filmul

(1967) fără prejudecăţi

sau

Sergiu Nicolaescu: filmul este o excelentă naraţiune patriotică, mînă în mînă cu

comunismului local în primii ani ai lui N. Ceauşescu. Fraza iniţială („Veţi fi stăpînii lumii doar după ce vom muri noi“) acum pare gonflată. Dar, în 1967, bătea în direcţii pe care azi pare că doar istoricii le mai discută. Treptat, după 1968, dacii au devenit piesă dintr-o altă geopolitică: aşa cum dacii rezistaseră pînă la unul în faţa unui mare imperiu, la fel românii, la nevoie, o pot face – a se vedea care era (după 1968, Praga etc.) imperiul ameninţător! Aşadar, recursul la daci în primii ani ai lui Ceauşescu a fost un mesaj politic: i) sîntem vechi; ii) sîntem mai vechi decît voi, slavii; iii) am mai luptat împotriva unui imperiu; iv) la o adică, vom mai lupta împotriva imperiilor. Nu trebuie să fii

în Istorie pentru a vedea legitimitatea recursului la daci din anii ’60. Dacă s-ar fi revendicat de la romanii lui Traian, N. Ceauşescu ar fi părut bizar: pentru că el respingea

imperialismul (ideologic vorbind) şi pentru că naţionalismul său era pur autohtonist (şi nu avea nevoie de culturi importate – dimpotrivă!).  

● Există aici vreo concluzie? 

Adevărul brut, dincolo de toate fantasmările pre- sau post-Densuşianu, este că despre daci ne-au rămas puţine date. Această lacună este vidul ideal pentru speculaţiile (uneori elucubraţiile) pe care le vedem/citim azi. În 1980, cînd a „aniversat“

N. Ceauşescu nu făcea un

inedit – el se inspirase masiv din fervoarea cu care, în octombrie 1971, regimul şahului iranian Mohammad Reza Pahlavi celebrase 2500 de ani de la fondarea Imperiului Persan de către Cyrus cel Mare! 

În plin delir protocronist, istoricul literar Sergiu Dan Pavel publica la Cluj, în 1983 (la editura numită atunci

, o carte pe care o preţuiesc mult:

Autorul spunea atunci ceva valabil şi azi: recursul la daci e revanşa pe care

, periodic, încearcă să o ia, în cultura română, în dauna

pro-european. Azi, mesajele site-urilor dacofile sînt adesea antioccidentale, antiamericane, anti-UE. Bănuiesc că unele dintre ele sînt încurajate moral (şi/sau material) din Est sau din Vest. Nimic nou, în cultura română. 

Dacii, din păcate, deseori au jucat partituri de care nu aveau habar. Acesta este unul dintre motivele pentru care dacofilii, iată, par a susţine Syriza – cu sau fără bani de la Moscova…  

Regina care a iubit viaţa şi patria

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Motivul absurd pentru care o vânzătoare a refuzat doi tineri. „Poate credea că îl folosiți la orgii“
Doi tineri, unul de 25, iar celălalt de 21 de ani, susțin că o vânzătoare a refuzat să-i servească și le-a cerut să vină însoțiți de părinți, deși aveau actele și puteau să demonstreze că sunt majori. De fapt, ei nici măcar nu au cerut țigări, alcool sau alte produse destinate exclusiv adulților.
image
Prețul amețitor cu care se vinde un garaj din lemn în Brașov: „E inclusă și mașina în preț?"
Un anunț imobiliar din Brașov pentru vânzarea unui garaj din lemn a stârnit ironii din partea românilor. Garajul de 22 metri pătrați din lemn costă cât o garsonieră.
image
Ianis, sufocat de Hagi: cum un părinte, „orbit“ de subiectivism, a ajuns să facă țăndări imaginea băiatului său
Managerul Farului a mai creat un caz, deranjat că selecționerul nu i-a titularizat băiatul în amicalele cu Irlanda de Nord și Columbia. Episodul lungește lista derapajelor unui părinte care persistă în greșeala de a-și promova agresiv fiul, mărind și mai mult povara numelui pe umerii acestuia.

HIstoria.ro

image
Bătălia codurilor: Cum a fost câștigat al Doilea Război Mondial
Pe 18 ianuarie a.c., Agenția britanică de informații GCHQ (Government Communications Headquarters) a sărbătorit 80 de ani de când Colossus, primul computer din lume, a fost întrebuințat la descifrarea codurilor germane în cel de Al Doilea Război Mondial.
image
Cum percepea aristocrația britanică societatea românească de la 1914?
Fondatori ai influentului Comitet Balcanic de la Londra, frații Noel și Charles Buxton călătoresc prin Balcani, în toamna anului 1914, într-o misiune diplomatică neoficială, menită să atragă țările neutre din regiune de partea Antantei.
image
Istoricul Maurizio Serra: „A înțelege modul de funcționare a dictaturii ne ajută să o evităm” / INTERVIU
Publicată în limba franceză în 2021, biografia lui Mussolini scrisă de istoricul Maurizio Serra, membru al Academiei Franceze, a fost considerată un eveniment literar şi istoric.