„Nu mai avem răbdare cu noi ȋnşine şi cu propria noastră ţară” - dialog cu Mirel BĂNICĂ

Publicat în Dilema Veche nr. 891 din 6 -12 mai 2021
„Nu mai avem răbdare cu noi ȋnşine şi cu propria noastră ţară”   dialog cu Mirel BĂNICĂ jpeg

„Mi-am dat seama de multă vreme că puţini, prea puţini dintre noi cunosc ţara în care locuiesc. Nu mă refer, evident, doar la români. Ne pierdem interesul faţă de patrie, ne mărginim doar la localitatea în care ne ducem existenţa cotidiană sau la destinaţii turistice verificate de noi sau alţii. Nu mai avem nici curiozitatea, nici dorinţa să ne deplasăm în «necunoscutul» apropiat, dintre frontierele naţionale”, scrie Mirel Bănică în prefața unei excepționale cărți de călătorie – Prin România. Carnete de drum (Editura Polirom, 2020, cu ilustrații de Dan Perjovschi). I-am adresat lui Mirel Bănică cîteva întrebări atît despre carte, cît și despre călătoria în sine care a dus la scrierea acesteia, în vremuri în care jurnalele de călătorie sînt înlocuite de vlogging și de postări pe Instagram (A. P.)

3.350 de kilometri prin România, la volanul unei Dacii Logan, circa 45 de zile pe drum, în anul 2019, așadar chiar înainte de pandemie. Cum v-ați simțit în tot acest timp? Turist sau călător?

Din felul cum este formulată ȋntrebarea, simt că ar trebui să explic diferenţa dintre turist şi călător. Turistul este o invenţie recentă, are o tradiţie de un secol şi ceva, cel puţin ȋn colţul de lume ȋn care ne găsim noi. Călătorul este altceva, istorie ȋndelungată şi un fior metafizic ȋn spate. Se poate spune „sînt un călător ȋn timp”, nu şi „sînt un turist ȋn timp”. Aşadar, pentru a nu o lungi inutil, am fost şi călător, şi turist, ȋn doze diferite. Am pendulat de la o stare la alta.

Cei mai mulți dintre români își cunosc din ce în ce mai puțin țara, preferă să-și petreacă vacanțele în Grecia, Italia sau aiurea. Alții merg doar în locurile trendy – Mamaia sau Valea Prahovei – și bifează obiective turistice ultracunoscute. Ce le-ați spune acestor oameni despre România din carte, o Românie necunoscută, „profundă”, prea puțin comercială?

Pentru cei care au citit cartea sau, optimist gîndind, sper să o citească după acest număr tematic al revistei, m-am ferit din răsputeri de sintagma „România profundă”. Este uzată, nu mai spune nimic şi derutează mai mult decît ajută. Lucruri interesante, detalii, monumente, locuri, oameni sînt la tot pasul, doar să ai puţină bunăvoinţă şi puţin timp pentru a le descoperi. Și ceva cultură generală ȋn spate, dar nu una de blog sau de „vlog” (detest acest termen, mă „vlăguieşte” pur şi simplu de speranţă, este triumful imaginii superficiale ȋn faţa cuvîntului creator), ci de bibliotecă. Din păcate, nu mai avem răbdare cu noi ȋnşine şi cu propria noastră ţară, ar trebui să fim mai – cum să spun? – binevoitori şi empatici.

Cartea este un demers antropologic? Unul de „recuperare” a unor locuri uitate, încremenite în timp? Și ce rol a jucat factorul afectiv – de unele locuri prin care ați fost, precum Brăila sau Mangalia, sînteți legat de amintiri?  

Greu de spus. „Demers antropologic”? În nici un caz şi, oricum, eu sînt atent atunci cînd fac referinţe la „antropologie” – este o ştiinţă prea grea, prea complicată şi totală pentru a fi evocată ca argument. Iar ȋn România avem prea multă „antropologie” ȋn spaţiul public, dar prea puţini antropologi – staţi liniştiţi, nu critic pe nimeni, eu ȋnsumi nu mă consider „antropolog”, ci, ȋn cel mai fericit caz, etnograf; iar după moartea regretatului Vintilă Mihăilescu, numărul lor s-a redus ȋngrijorător, pînă la dispariţie. Da, iniţial am vrut să scriu un simplu „jurnal de călătorie”, dar cu datele culese prin tehnici etnografice, de teren, pe care le-am ȋnvăţat de-a lungul timpului. Am recunoscut acest lucru chiar ȋn introducerea volumului, ȋn general sînt foarte sincer cu cititorii mei şi cu mine. Ce a ieşit, nu ştiu. O carte de călătorie. Cît despre „factorul afectiv”, cum spui, el există şi-l asum ca atare, pentru că este şi o călătorie ȋn trecutul amintirilor personale, acolo unde apele sînt adînci şi poate (nu) ar trebui tulburate.

V-ați început călătoria, poate nu întîmplător, la Amara – un spațiu de recreere destul de cunoscut în România comunistă, astăzi într-o stare avansată de degradare. Apoi ați mers la Slobozia, un oraș care nu există pe nici o hartă turistică. De unde această fascinație pentru orașele mici? Ce au ele în comun? Ce spun ele despre România?

Ha, ha... bună ȋntrebare. Mi-a plăcut mult, dintotdeauna, cum sună numele acestui loc: Amara! Este denumirea antituristică prin definiţie, dar ȋn acest caz binefacerile sale depăşesc cu mult neajunsurile unui toponim legat de realitatea locului: un lac şi un loc izolat, sărac, amar. Am simţit că trebuie să ȋncep de „nicăieri”, adică de la Amara. Numai că, odată ajuns acolo, îţi dai seama că perspectiva se schimbă, Amara devine dulce şi frecventabilă pentru oamenii locului. Slobozia ar trebui să existe pe orice hartă turistică, fie şi pentru magnificul, unicul său Muzeu al Agriculturii, unul dintre cele mai frumoase şi interesante muzee pe care le-am vizitat ȋn vara lui 2019. Aş putea continua multă vreme aşa. Ce spun ele despre România? Multe, dar trebuie să emit judecăţi de valoare, să construiesc categorii şi ierarhii diverse, ceea ce am hotărît să nu fac nici ȋn carte, nici acum.

Ați vizitat într-un mod disciplinat, aș zice, toate muzeele prăfuite, „uitate”, provinciale, de la Muzeul Agriculturii din Slobozia, Muzeul Viei și Vinului din Hîrlău, la Muzeul Cinegetic din Sfîntu Gheorghe. Ce valoare au, de fapt, toate aceste muzee în care nu intră mai nimeni?

Revine deci ȋn dialog Muzeul Agriculturii. Dar şi Muzeul Viei şi Vinului din Hȋrlău, care arată exact ca celebrul Meţereu din vremurile glorioase ale lui Horia Bernea, dar ȋn miniatură, evident. De altfel, fondatorul acestuia, un profesor de istorie local, acum decedat, a avut „declicul”, ideea de a-l fonda după ce a vizitat MȚR-ul din Bucureşti. Nu s-a lăsat, s-a luptat, a salvat o casă de acolo, obiecte etc. Lista este lungă, trebuie vizitat Muzeul Municipal din Călăraşi, delicat şi mişcător periplu ȋn istoria locului, cred că şi boss-ul nostalgiei, turcul Pamuk, s-ar fi simţit bine acolo. Realizat şi administrat de doi (doi!) tineri extraordinari, care au făcut aproape tot, cu bunăvoinţă şi ȋnţelegere de la autorităţile locale.

Nu sînt de acord cu afirmaţia că „nu mai intră nimeni”, ba din contra, nu ştiţi ce afluenţă există la Muzeul Cinegetic din Sfîntu Gheorghe, de exemplu. El este mai mult decît un muzeu, este un reper al unei ȋntregi regiuni.

În același timp, ați vizitat și casele memoriale. Ce ar trebui să fie, de fapt, o casă memorială, care e rostul său? Care v-a impresionat cel mai mult? 

O casă „memorială”, după cum o spune şi numele, este o casă a memoriei, ȋn care aceasta este ȋnmagazinată, pusă la adăpost, transmisă, pusă să „lucreze” atît prin personalitatea ȋntemeietorului, cît şi prin obiectele care i-au aparţinut, poveştile locului etc. Din păcate, situaţia acestora este mai degrabă tristă, nu intru ȋn detalii, le găsiţi ȋn carte. Ce m-a impresionat cel mai mult? Nepăsarea orientală cu care poporul meu se desparte de trecut, fluierînd. De altfel, cartea se termină cu vizitarea unei case memoriale ȋngheţate ȋn timp (anii 1950) ca mamutul ȋn tundră: casa Vasile Alecsandri din Mirceşti.

Ați dormit la faimoasele hoteluri centrale, niște redute ale fostului regim, ați mîncat atît la cantine, cît și la noile restaurante de fițe. Cum „se face turism” în România anului 2019? Cum stăm, de fapt, cu ospitalitatea?  

Rău de tot. De fapt, nu am stat niciodată prea bine cu ospitalitatea organizată, raţionalizată, turistică. Cea particulară, da, este altceva, cu puţin noroc te poţi ȋntîlni şi cu ea. Nu am fost şi nu vom fi niciodată un popor care să ştie să facă turism, nu aveam ȋn sînge acea ospitalitate puţin ipocrită, dar atît de necesară, a popoarelor care ştiu să facă turistul să se simtă bine: grecii, turcii, chiar şi bulgarii mai nou. La noi funcţionează logica profitului imediat, a jumulirii grosiere şi făţişe. Dai o dată, apoi fugi. Sînt lucruri binecunoscute de orice român, nu este nevoie să le repetăm. În plus, ȋn timpul studiilor din Elveţia am lucrat ȋn diferite baruri, hoteluri şi restaurante, unul dintre ele avea în palmares o stea Michelin, ceea ce nu este puţin lucru. Aşa că-mi place să cred că văd totul cu un ochi care nu este străin de „secretele” meseriei. Numai că, ȋn marea majoritatea a cazurilor, la noi nu este vorba nici de secrete, nici de meserie, tocmai ȋn restaurantele ce se vor mai pretenţioase. Iată de ce am preferat, ȋn călătoria mea, grătarele de mici sau celebrele ȋmpinge-tava, felu’ unu, felu’ doi. Am găsit poate mai puţină „creativitate”, dar mult mai multă onestitate.

După 31 de ani de la căderea regimului comunist, cum se mai simte comunismul în România?

Sînt mult prea multe de spus. Da, se simte, este prezent, de la hotelurile de care tocmai pomeneam puţin mai sus la tihna parcurilor de provincie ȋn care a mai supravieţuit o statuie tipică artei totalitare (Maternitate, Muncitorul, Oţelarul etc). Sau, preferatele mele, mozaicurile risipite pe pereţii caselor de cultură, ale cluburilor muncitoreşti de altădată, bibliotecilor judeţene, muzeeelor. Visez la o carte care să le inventarieze şi să le salveze măcar ȋn paginile unui album editat profesionist, că de la autorităţile locale nu există semne de speranţă. Deja mare parte dintre ele sînt distruse iremediabil, cu toate că ar merita oricînd un coup de jeune, cum ar zice francezii, pentru valoarea lor intrinsecă şi prea puţin ideologică, credeţi-mă.

Trăim într-o țară frumoasă? Trăim într-o țară săracă?

Da şi nu. Nu şi da. Acum, fără glumă, trăim ȋntr-o ţară minunată, dar facem eforturi extraordinare pentru a o distruge cu metodă.

Cum se vede România de pe șosea, de la volanul mașinii?

Nu ştiu ce să răspund, este o ȋntrebare foarte delicată, depinde de momentul zilei, de dispoziţia celui care conduce, de trafic. Mi-ar fi mai uşor să răspund cum nu se vede, cum mi-ar fi plăcut să se vadă la modul ideal, dar şi ȋn acest caz aş fi obligat să judec, să mă transform ȋn arbitru, ceea ce nu am vrut deloc. Eu doar am plimbat o oglindă de-a lungul călătoriei, ȋmi place să cred, după celebra formulă a lui Stendhal, care răsfrînge, citez foarte aproximativ, scuze, fie seninul cerului albastru, fie noroiul drumului. Mai departe, depinde de fiecare să recunoască, să iubească sau, din contra, să deteste ceea ce am văzut eu ȋn ea. Fiecare are alegerea să o facă.

Credeți că ne lipsesc cărțile de călătorie românești? De ce nu avem dorința și curiozitatea de a scrie despre noi înșine, despre țara în care trăim?

Da, a se vedea şi ȋntrebarea precedentă. O carte de călătorie „adevărată” (evident, cu ghilimele) este greu de scris, cere efort, bani, timp. Eu nu aş fi reuşit să scriu această carte fără ajutorul unor sponsori care au ȋnţeles că nu cer bani pentru a mă „plimba”, ci pentru a introduce ȋn paginile unei cărţi imaginea unei ţări denumite România, la 30 de ani după căderea comunismului. Avem dorinţa de a scrie despre noi, dar nu e simplu acest lucru. Repet, trebuie să ieşim din logica blogo-vlog-ului de „călătorie”. Apropo, vi-l ȋnchipuiţi pe Geo Bogza, unul dintre Dumnezeii literaturii de călătorie, făcînd vlogging?

Nu mai avem respiraţia amplă care să ne permită să fim empatici şi detaşaţi de ceea ce vedem, concomitent. În plus, este greu să ai privirea călătorului faţă de propria ta ţară, faţă de anumite locuri familiare şi familiale – a se vedea, ȋn cazul meu, cazul Brăilei mele dragi, tristă şi săracă, răvăşită de plecarea tinerilor. Restul e literatură, şi nu doar de călătorie.

Mirel Bănică este publicist.

A consemnat Adina POPESCU

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Ucrainenii au distrus un vehicul blindat rusesc rar, proiectat pentru a transporta liderii ruși în caz unui atac nuclear, biologic sau chimic
Ucraina a distrus un vehicul blindat rusesc rar folosit pentru prima dată la dezastrul nuclear de la Cernobîl .
image
Geamăna siameză Abby Hensel s-a căsătorit. Motivul pentru care femeile nu au recurs la operația de separare VIDEO
Una dintre cunoscutele gemene siameze Abby și Brittany Hensel și-a găsit dragostea adevărată. Conform Mirror, tânăra Abby Hensel, în vârstă de 34 de ani, s-a căsătorit cu Josh Bowling, asistent medical și veteran al armatei Statelor Unite.
image
Un român care a cumpărat de pe Facebook un permis fals de conducere s-a dus la poliție să-l reînnoiască
Un bărbat din Alba Iulia a fost condamnat la 4 luni și 20 de zile de pușcărie, pentru complicitate la fals în legătură cu permisul său de conducere.

HIstoria.ro

image
Cum percepea aristocrația britanică societatea românească de la 1914?
Fondatori ai influentului Comitet Balcanic de la Londra, frații Noel și Charles Buxton călătoresc prin Balcani, în toamna anului 1914, într-o misiune diplomatică neoficială, menită să atragă țările neutre din regiune de partea Antantei.
image
Istoricul Maurizio Serra: „A înțelege modul de funcționare a dictaturii ne ajută să o evităm” / INTERVIU
Publicată în limba franceză în 2021, biografia lui Mussolini scrisă de istoricul Maurizio Serra, membru al Academiei Franceze, a fost considerată un eveniment literar şi istoric.
image
Procesul „Numai o guriță”, o noutate pentru justiția română la început de secol XX
În primăvara anului 1912, pictorul Gore Mircescu îl aducea în fața justiției pe librarul Constantin Sfetea, pe motivul reproducerii neautorizate a uneia din lucrările sale – „Numai o guriță” – pe care cel din urmă o folosise la ilustrarea unor cărți poștale.