- interviu cu Achim IRIMESCU, secretar de stat în Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale -

A lucrat mulţi ani (1998-2012) la reprezentanţa României în Uniunea Europeană, fiind şeful secţiei de agricultură. Achim Irimescu a reprezentant, deci, România în discuţiile privind Politica Agricolă Comună. Face parte din Guvern, venind din poziţia de tehnocrat şi e implicat în creionarea viitorului Program de Dezvoltare Rurală, pentru perioada 2014-2020.

Cum vedeţi dumneavoastră implementarea măsurii 1.4.2 – măsura din actualul Program Naţional de Dezvoltare Rurală, care dorea să sprijine grupurile de producători? Sînteţi un om cu experienţă în zona reprezentării României în ceea ce priveşte Politica Agricolă Comună. Care au fost intenţiile acestei măsuri şi care ar fi evaluarea dvs. personală referitoare la succesul ei?

România se confruntă cu o mare problemă în ceea ce priveşte asociaţiile şi organizaţiile de producători, şi cred că nu este un stat european care să aibă nevoie mai mare de asociaţii ca România. Rezultatul – ceea ce s-a întîmplat pe măsura menită să încurajeze asocierea şi organizarea producătorilor –, din păcate, este foarte, foarte slab. Românii au, din păcate, amintirea nu foarte plăcută cu privire la cooperativele agricole de producţie de pe vremuri, pînă în 1990, dar trebuie să recunoaştem faptul că rolul organizaţiilor de producători este esenţial. În general, în ceea ce priveşte implementarea politicilor agricole comune – dar în special pentru România, în contextul în care există o mulţime de ferme mici, care, dacă nu se asociază, nu sînt în măsură să îşi comercializeze produsele. Concret, un supermarket nu va primi niciodată un producător cu 100 de kilograme de brînză pe săptămînă, avînd în vedere că are nevoie de cantităţi ritmice, de calitate constantă şi cu acceptabilitate la public. Ştiţi foarte bine că brînza e o brînză foarte bună, dar prezentată în tifonul acela, nu o să atragă niciodată consumatorul.

Cred că toată lumea e de acord cu ideea că e nevoie de asociaţii. Problema e cum. Pe măsura 1.4.2., ultimele rezultate pe care le avem vorbeau de 42 de grupuri de producători create, doar atît. Ce e greşit? E reticenţa oamenilor?

Cred că, în primul rînd, e reticenţa oamenilor care încă nu acceptă ideea de asociere. Sigur, e perioada comunistă, în care fermierii au avut o experienţă negativă cu cooperativele, în care munceau mult şi li se promitea mult, dar în final li se dădea puţin. Ulterior, după 1990, situaţia a fost la fel de proastă, cu asociaţiile care s-au creat şi, de multe ori, cei care au organizat asociaţiile – deci liderii sau preşedinţii de asociaţii – luau cîştigul, iar ceilalţi membri înregistrau pierderi. Ca urmare, cuvîntul „cooperativă“ a fost de două ori compromis. Aşa că nu cred că trebuie să îi criticăm atît de tare pe producătorii români. Dar trebuie să înţeleagă, nu au altă şansă. Dacă vă uitaţi la criza laptelui din 2008-2009, la nivel european, a dat naştere unei dezbateri foarte serioase şi s-a creat un grup la nivel înalt, la nivel european, pentru a analiza ce-i de făcut. Una dintre măsuri a fost introducerea posibilităţii ca o asociaţie să negocieze preţurile în numele membrilor. Pentru că o persoană singură, adică un anumit producător, nu are nici o şansă să obţină un preţ bun, cînd negociază cu o fabrică de lapte sau cu o multinaţională mai ales, care procesează laptele, iar o asociaţie care reprezintă n producători are cu mult mai multe şanse să obţină preţuri mai bune. Deci, este evident beneficiul acestor asocieri. În plus, spre exemplu, în perioada aceea – 2008-2009 –, în Belgia s-a înregistrat o reducere cu 40% a preţului laptelui la producători şi numai de 11% la consumatori. Cine a încasat această diferenţă? Procesatorul şi comerciantul. Belgienii au suferit mai puţin pentru că 70% din lapte trecea prin cooperative. Şi atunci, ei şi-au recuperat pierderea la preţ, diferenţa a mers la cooperativă, care are producţie integrată şi inclusiv fabrică de procesare şi comercializare. Deci, iată că este evident rolul acestor cooperative.

Totuşi, ideea asta că oamenii nu se asociază pentru că le sună prost cuvîntul de „cooperativă“ pare a fi o prezumţie exagerată. Şi noi am crezut că e aşa, dar, după ce am făcut zeci de interviuri cu producători, cu asociaţii deja formate, pentru a scrie rapoartele noastre, am ajuns la concluzia că este mai puţin o problemă decît ne-am aşteptat. Oamenii au motive mult mai actuale de a fi reticenţi. Fiscalizarea, de pildă. Omul face un calcul: prin măsura 1.4.2., primesc anumite sume în plus, un stimulent financiar pentru producţia vîndută prin grupul de producători. În schimb, acest stimulent este anulat de faptul că trebuie să vînd cu TVA, trebuie să vînd formalizat.

Ştiu povestea. Asta e explicaţia pentru care am introdus noi sistemul de impozitare care vizează şi producătorii care nu sînt PFA sau care nu sînt plătitori de TVA (Guvernul a introdus, în 2013, un sistem de impozit plătibil de toţi producătorii agricoli, în sumă fixă, potrivit unor baremuri minimale, un fel de impozit forfetar pentru agricultură – n.n.). Noul sistem, care le impune o participare la bugetul naţional, practic îi aliniază pe toţi producătorii la acelaşi nivel. Acum, în noul context, sigur ei vor realiza că nu mai e nici o diferenţă între a fi membru într-o cooperativă sau organizaţie... Toţi plătesc impozit. Am creat sistemul de impozitare de aşa natură, aşa încît cei care sînt asociaţi să fie stimulaţi şi să plătească mai puţin.

Ce reacţii aveţi faţă de noul impozit, pînă acum?

Au fost cîteva reacţii negative, de exemplu, de la apicultori, care spun că nici pe vremea comunismului nu trebuiau să plătească impozit. Şi, în urma discuţiilor, a crescut nivelul minim al numărului de stupi (de la care un proprietar plăteşte impozitul – n.n.).

Ministerul Finanţelor a declarat, la momentul respectiv, că aşteaptă 600.000 de noi plătitori de impozit.

E greu de spus, mă îndoiesc că putem spune la ora actuală ce se întîmplă. E greu de măsurat.

Noi avem nişte exemple de asociaţii-pilot, începute într-un program RAF, care a mers pe principiul implicării unor facilitatori comunitari. Adică oameni, ONG-uri, care să stea în comunităţi şi să lucreze cu fermierii. Deocamdată, pare că merge; şi atunci, întrebarea mea ar fi: pentru viitorul Program de Dezvoltare Rurală, putem adapta măsura pentru grupuri de producători, astfel încît să răspîndim acest model, cu folosirea facilitatorilor comunitari? Am vorbit cu diverşi oameni despre măsura asta şi aceştia au spus că este o măsură foarte bună, dar pentru asociaţii deja existente, deja mature. Nu poţi să porneşti, prin 1.4.2., asociaţii, acolo unde nu există dorinţa, unde nu există încredere între oameni.

Eu mă bucur de aspectul acesta pe care îl aduceţi în discuţie. Şi dacă e aşa, vom adapta cadrul viitorului program astfel încît să devină funcţional ceea ce spuneţi. Din păcate, noi, ca minister, nu avem foarte multe posibilităţi de a-i forţa pe producători.

De a-i ajuta, de fapt.

De a-i încuraja, să mă exprim mai corect. Deci nu poţi să le impui nimic de sus în jos, e clar. Dar avem o măsură concretă acum, care încurajează şi asocierea, un fond mutual pentru asigurări. Apoi, o altă variantă era să-i forţăm – desigur, termenul nu e foarte îmbrăţişat (chiar am fost considerat ca fiind cinic) –, este vorba despre creşterea fermei minime, eligibile pentru plăţi directe (se referă la creşterea suprafeţei minime care primeşte subvenţie europeană – n.n.). Actualmente, este un hectar la noi şi majoritatea statelor comunitare merg spre creşterea suprafeţei.

Deci noi trecem, practic, de la 1 ha, cît e acum, la 1,5 ha.

Asta ar fi ideea, dar nu ştiu, eu nu sînt numit politic şi, atunci, îmi permit să lansez ideea. Politicul trebuie să decidă, pentru că se pierd, în primul an, 200.000 de beneficiari. Doar în primul an, pentru că, pînă în al doilea an, sînt convins că tot s-ar asocia. E mai dură măsura cealaltă, a doua variantă pe care am propus-o, de la loturi de 0,3 ha la 0,5 ha. Şi asta scoate din plată 400.000 cu 823.000 ha. (În acest moment, se primeşte subvenţie pentru proprietăţi de minim 1 ha şi pentru loturi minime de 0,3 ha. Propunerea Ministerului e de a ridica la 1,5 suprafaţa minimă a fermei, care poate fi împărţită în loturi de minim 0,5 ha – n.n.)

Şi prezumţia dvs. este că, dacă mărim această limită, oamenii cu puţin teren se vor asocia pentru a primi din nou subvenţia.

Eu am aici o bucăţică, spre exemplu, care are 0,3 ha şi trebuie să mă duc la 0,5 ha, ca să devin eligibil pentru subvenţie. În al doilea an, dacă am pierdut primul an, vorbesc cu vecinul şi ne asociem. Apoi ne ducem şi cerem subvenţie pe noua formulă. Deci, eu sînt convins ca aşa i-am forţa. Altfel, eu nu am nici un mecanism.

Aceste ecocondiţionalităţi despre care se vorbeşte mult sînt un principiu de bază al viitoarei Politici Agricole Comune. Practic, fermierii primesc subvenţie numai dacă demonstrează că menţin echilibrul ecologic al terenului. Dar cum se poate face asta în România, avînd milioane de mici proprietăţi?

Da, problema cea mare este legată de controlul fermelor respective. Sînt mici producători care primesc subvenţii reduse. Există propunerea comisarului Cioloş, care vizează clar noile state membre, pentru că cele mai multe ferme mici le avem noi şi polonezii. Avem 14 milioane de ferme mici la nivel european, jumătate sînt din Polonia şi din România. Şi, ideea ar fi ca micii producători – deci cei care primesc subvenţii anuale între 500 şi 1000 de euro – să fie exceptaţi de la verificări de condiţionalitate şi de control, pentru că asta aduce sarcini administrative foarte mari, plus că îi pune pe drumuri pe micii fermieri. Decizia se va lua la Consiliul din 24-25 iunie de la Luxemburg şi, sperăm noi, măsura respectivă va fi acceptată. Sînt state, precum Germania, care spun că nu e bine să se facă exceptare de la ecocondiţionalitate.

Deci, practic, ce se decide în 24-25 iunie la Luxemburg va afecta milioane de români care vor trebui sau nu să probeze că respectă anumite condiţii de mediu.

Exact.

a consemnat Cristian GHINEA