„Bună ziua! Luaţi loc, cei care v-aţi ridicat!“ spun la începutul orei, aproape din obişnuinţă, de la un timp nu mai sesizez nici eu ironia. Am în minte filmele americane, în care toată clasa, oricît de refractară, se ridică la intrarea profesorului. Bine, aveţi dreptate, nu se ridică toată clasa pe pupitre, de dragul profesorului, ca în Cercul poeţilor dispăruţi, filmul cu Robin Williams, dar elevii par acolo să respecte regulile elementare de politeţe. Cîteva secunde, pînă se face linişte, mă văd şi pe mine, cu ochii minţii, ridicîndu-mă în faţa profesorilor mei de la facultate.

Mă gîndesc că sînt nedreaptă cu elevii mei; în fond, chiar dacă nu se ridică toţi din bancă la începutul orei, dovedesc bun-simţ în multe alte privinţe. De pildă, mă salută de cîte ori ne întîlnim pe coridoare, adică mai mult de trei ori în aceeaşi zi! Nu stau cu capul pe bancă şi nu-şi trosnesc degetele în timpul orei. Uneori (nu mereu!) butonează un telefon pe sub bancă şi li se mai întîmplă să aibă un apel „de urgenţă“ – atunci îmi cer voie să răspundă: „E mama, doamna!“. Îi văd ieşind pe uşa clasei, cu telefonul lipit de ureche, aşa cum stau cam tot restul zilei. Cîţiva întîrzie constant la oră şi se strecoară în bancă, fără să-şi ceară scuze, sperînd, probabil, că nu i-am observat. Dar unii fac naveta, iar ceilalţi au ochii lipiţi de somn sau de fum. Nu de fumuri.

Mi-ar plăcea să-mi răspundă constant la mesaje, să nu mai am senzaţia de alunecare în vid. Se prinde netul şi din clasă – „Doamna dirigintă, acum (în oră!) am citit mail-ul şi v-am şi răspuns!“. Profit şi le cer să caute repede pe Google şi să-mi spună care-i titlul unui roman al lui Joseph Conrad – Almayer’s Folly, aha, se poate citi, cine vrea lectură suplimentară. Altă dată n-au avut pe bancă volumul lui Ion Pillat, mă pregăteam să protestez: cum să comentăm poezia, fără text în faţă?! Simplu, pe ecranele cîtorva telefoane a apărut imediat textul – „Aci sosi pe vremuri…“ Nu-mi trimit SMS-uri, le-am spus că nu răspund. Îmi scriu e-mail-uri, cînd consideră că trebuie să aflu ceva. Au 18-19 ani, mulţi sînt încă în grija părinţilor, cîţiva se întreţin singuri.

David. Pasiunea lui e scrisul. Stă în ultima bancă şi am frecvent senzaţia că nu ascultă ce spun, dar nu e aşa. E selectiv şi pragmatic, sentimental şi filozof. În e-mail-uri e sensibil la prezumtivele mele reproşuri: „Ţin să vă anunţ că am plecat astăzi acasă deoarece mă simţeam rău, din nou enterocolita. Nu v-am sunat pentru că am înţeles că azi nu aţi fost în şcoală şi nu am vrut să vă deranjez. Săptămîna viitoare vă voi aduce scutirea. Am încercat să fac rost de scutire şi pentru vinerea trecută, cînd m-am învoit la dvs. pentru că nu am putut să intru fără sacou, deşi aveam cartela şi cămaşa – n-am reuşit. O zi bună! P.S. Din moment ce mîine nu ajung la ora de română, doriţi să transcriu cele trei eseuri în Word şi să vi le trimit?“.

Andreea M. Se oferă să ia acasă faţa de catedră tăiată cu lama, de cineva, probabil de la cealaltă clasă. O să o coasă mamaie. Cu mama ei vorbeşte zilnic la telefon. Şi pe mess. Cum te descurci singură? Ca un om mare, e independentă şi foarte matură. „Dna dirigintă, cînd apare număr necunoscut să ştiţi că e mama, nu ştiu de ce intră aşa numărul, probabil pentru că e din străinătate…“

Andreea S. Trec pe lîngă banca ei încărcată mereu de cărţi. Ieri ne-a vorbit despre Ministerul durerii – Dubravka Ugreˇsi´c, şi despre Biblioteca umbrelor – Mikkel Birkegaard. Astăzi îmi dă telefon să-mi spună că e răcită. Nu poate veni la şcoală. E în regulă pentru mine? Vrea să se asigure că nu mă ceartă nimeni pe mine, ca dirigintă, dacă lipseşte ea. Îmi poartă de grijă.

Şerban. Are telefonul pe bancă. Săptămîna trecută a rămas fără el. Doamna de religie l-a confiscat. După vreo două zile, găsesc telefonul şi vin cu el, ca trofeu, în clasă. Îmi şopteşte, în trecere: „Să nu-i spuneţi mamei, vă rog!“. Mama lui lucrează mult, are grijă de copiii cu deficienţe. Uneori, dimineaţa, merg împreună în maxi-taxi, mamă şi fiu, şi dezbat chestii interesante; de pildă, cam ce a mai citit Şerban în presa internaţională...

Cristina. Stă în gazdă. Îmi trimite (prin poştă!) felicitări de Crăciun şi vederi de prin locurile unde-şi petrece vacanţa. Este educată să fie politicoasă şi atentă.

Mihai. Face naveta. Îmi spune că pe el l-au educat familia, şcoala, autobuzul... în ordinea asta. Ştie, de pildă, că ţine de cei şapte ani proverbiali să nu vorbeşti cu o doamnă dacă ai capul acoperit, bărbat fiind. De asemenea, ştie că iarna nu e potrivit să dai noroc avînd mîinile în mănuşi.

Ora se termină. Mă ridic să plec. Se ridică şi ei din bancă, mai mulţi de data asta, începe oricum pauza şi au tot felul de probleme de rezolvat. În cancelarie, o colegă – dirigintă la cei de gimnaziu – ne arată SMS-ul anonim primit, deducem împreună, de la un părinte mai mult decît grijuliu: „Unii copii îşi scriu temele în clasă şi vorbesc urît. Rog să luaţi măsuri imediat!“. Îmi spune, zîmbind, că nu răspunde la SMS-uri! Cel puţin nu la cele anonime!

Mihaela Nicolae este profesoară de limba şi literatura română la Colegiul Naţional „Mihai Eminescu“ din Buzău.