De unde dorinţa de a desena creaturi fantastice?

Creaturile fantastice nu sînt decît o mică parte din cele ce ne înconjoară şi „aşteaptă“ să fie reprezentate prin desen. De ele, ca de orice altceva, trebuie să te apropii cu simpatie. Plăcerea demiurgică de a înfăţişa prin desen ceea ce vezi în afara sau înăuntrul tău se supune aceloraşi „reguli ale meseriei“: volum, perspectivă, umbre şi lumini etc... care se învaţă!

Care sînt sursele creaturilor – şi antropomorfe şi zoomorfe – din desenele dumneavoastră (evident, pe lîngă imaginaţie…)?

Basm, folclor, mit, desigur. Dar şi simpla observaţie: strada, literatura, filmele, tratatul de zoologie, de alchimie şi mai ales gravura renascentistă din Europa Centrală. Ea te învaţă să exagerezi cu măsură.

Există cîteva... creaturi recurente? Ni le puteţi descrie, ne puteţi spune ceva despre ele?

E de ajuns să pui colţi, solzi, coarne, gheare şi alte cîteva accesorii, şi ai imediat un monstru banal, neinteresant, căci fără psihologie el nu „trăieşte“. Eventual, inspiră frică. Nu e îndeajuns. Nu sînt şi ei, monştrii, oameni ca toţi ceilalţi, pînă la urmă? Sau altfel spus: nu au ei, oamenii, cîte o fărîmă de monstru în ei, care de obicei rămîne ascunsă?

Acest tip de creaturi sînt înspăimîntătoare, sau mai curînd rafinate, unele intelectuale, altele umoristice…?

Putem acorda zmeilor aceeaşi varietate de tipologie ca speciei umane: e meritul imens al lui Mircea Cărtărescu de a fi fost descoperitorul acestei lumi. Unii monştri sînt cu adevărat răi, dar mulţi sînt veleitari, unii poeţi, alţii erudiţi sau golani... ba chiar şi buni!

Există, în spatele fantasticului lucrărilor dvs., trimiteri la realitate?

Desigur. Unele facile, cum ar fi telefoanele mobile pe care zmeii le poartă la centură sau în gheruţele lor. Altele legate de profesiile sau de înclinaţiile lor temperamentale sau de preferinţele lor sexuale. Am încercat să transpun cîteva trăsături în Enciclopedie.

Textul lui Mircea trimite el însuşi, în permanenţă, la realitate.

Aţi împărtăşit cu Mircea Cărtărescu un tip asemănător de imaginar?

Un imaginar a-temporal. „Modernul“ fiind doar o ultimă mărgea ce se adaugă pe firul creaţiei artistice, atît de lung! Oare se poate spune că e vorba de postmodernism? Nici nu mai ştim ce intră în această categorie, cu care, poate, Mircea nici nu e de acord... Aşa că mă abţin.

Lucrările dvs. creează o lume complicată şi incitantă. Ne-o puteţi descifra, măcar puţin?

Lumea însăşi e complexă şi nuanţată. Încerc să redau această textură, această imbricaţie subtilă, proprie, ce-i dă atîta farmec. Pericolul ce ne pîndeşte atît în postura de spectator, cît şi în cea de creator e plictisul. De el fug de cînd, copil, am găsit un creion şi o hîrtie. E un bun antidot. Am mai găsit, de asemenea, că există un fabulos trecut, o lume a literaturii şi a artei ce nu datează de ieri, de azi, şi fără de care nu sîntem decît nişte bieţi infirmi. Prezentul ne impune adesea o amnezie anesteziantă, pentru a ajunge la acea tabula rasa indispensabilă impunerii dominaţiei vidului nihilist atît de drag cinismului utilitar, consumerist. Creaţia poate fi, în unele cazuri, o baricadă de pe care se pot apăra anumite valori, ce nu au prea multă trecere în ochii celor ce se cred deja în viitor şi care nu sînt niciunde... dar care domină! E tirania soft a handicapaţilor „contemporani“. Sînt şi ei nişte bieţi monştri ca toată lumea!  

Pictor, grafician, ilustrator de cărţi şi reviste, Tudor Banuş trăieşte la Paris din 1972. A lucrat pentru numeroase edituri şi pentru 50 de ziare şi reviste, printre care Le Monde, The New York Times, Die Zeit, L’Express, Le Point, Le Figaro Magazine, New York Magazine. În 1979 a cîştigat Premiul pentru Cea mai Frumoasă Carte pentru Copii, cu Muzicanţii din Bremen. A ilustrat Enciclopedia zmeilor a lui Mircea Cărtărescu.

a consemnat Iaromira POPOVICI 

Foto: T. Banuş