13 noiembrie 2015, în jur de ora 23,40. Eram în bucătărie, cu telefonul în mînă. Stinsesem ceea ce credeam că era ultima țigară a zilei. Cu o mînă voiam să sting lumina, cealaltă ținea indispensabilul jurnalistului: telefonul mobil. N-am apucat să părăsesc bucătăria pînă la ora șase dimineața. Noaptea s-a lungit după o alertă care anunța o explozie la Paris.

Pe parcursul a multe țigări și cafele (clișeu jurnalistic adevărat) am relatat de pe un taburet ce se întîmpla în capitala Franței, în ceea ce avea să devină cel mai sîngeros atentat din istoria acestui stat. Dacă vreți să citiți despre terorism în desfășurare, mediul online e cea mai bună sursă. Cei de aici știu unde să caute, cum să caute rapid și cum să verifice cu unelte online veridicitatea sursei sau a informației.

Ca să nu se supere colegii din televiziuni, trebuie spus că, la subiecte interne în desfășurare, online-ul nu îi poate concura. S-a văzut cît se poate de clar la tragedia din Colectiv, care a fost de departe subiectul televiziunilor. Cînd se întîmplă însă ceva „afară“, șoarecii de bibliotecă digitală ajung mai repede la informație.

Și se citește. Mamă-mamă, ce audiență fac articolele online despre atentate teroriste! Luați-le pe care vreți, mă refer la articolele live despre orice atentat, și veți vedea că afișările și share-urile pe social media sparg recorduri. E firesc, publicul vrea să știe ce se întîmplă. Nu e o plăcere macabră, ci un interes legitim. Un atentat terorist la Paris sau, mai recent, la Bruxelles e ca și cum ar fi în curtea din spatele blocului. În vremurile moderne, Europa a ajuns un cartier al lumii.

La școala de jurnalism învățăm că o știre răspunde la întrebările clasice: cine, ce, unde, cînd și, mai ales, de ce. De la teorie la practică e însă cale lungă. Relatările despre atentate teroriste, mai ales transmisiunile live, nu pot răspunde în primă fază la „cine“ și „de ce“. Evenimentele sînt prea complexe și nu pot fi analizate în timp real. E nevoie de anchetă și reflecție, iar astea cer timp.

Bun venit pe curba descendentă a atenției. De obicei, „cine“ găsește un răspuns relativ rapid la momentul revendicării. Nu contează prea mult că pe teroriști îi cheamă cumva, ci marca pe care o reprezintă, gruparea din care fac parte. Nimeni nu știe toate numele teroriștilor de la Paris sau de la Bruxelles, dar toată lumea știe că e vorba de ISIS.

Și mai mult durează răspunsul la întrebarea „de ce“. Cum s-a ajuns aici? Care sînt cauzele radicalizării? Unde au fost greșeli ale aparatului de securitate? Pînă cînd presa ajunge să afle toate astea, atenția, de obicei, s-a diminuat considerabil. La fel a scăzut și gradul de empatie al publicului, pentru că timpul are efectele pe care le cunoaștem, iar ele sînt naturale în sine și accelerate în epoca digitală.

Revin la audiențe: nici un articol care încearcă să analizeze cauzele fenomenului terorist nu ajunge să aibă trafic egal cu cel care relatează evenimentele. Nici măcar condamnarea unui terorist nu reușește performanța asta. Vedeți cazul Tsarnaev după atentatul din Boston.

Și așa ajungem și la problema geografică. Altă regulă de școală de jurnalism spune că prioritizarea știrilor se face după criteriul proximității. Vorba proverbului: cămașa e mai aproape de piele decît haina. Un articol excelent din The Guardian explică faptul că atentatul cel mai recent din Pakistan n-a ajuns nici pe departe la nivelul de audiență al atentatului de la Bruxelles.

Pe Facebook, de exemplu, apar fără excepție moraliștii care acuză presa că nu scrie despre tragediile din lume. Realitatea e însă că presa scrie, dar publicul nu consumă, cel puțin nu la nivelul tragediilor din Europa. Asta nu e o acuzație, ci o simplă constatare demonstrată de cifre reci.

Stau acum pe același taburet și scriu. Mă gîndesc la noaptea de 13 noiembrie cînd, pentru a nu știu cîta oară în carieră, am numărat morți. Îmi amintesc cum alerta de pe telefonul mobil n-a reușit să mă surprindă. M-a șocat pentru o fracțiune de secundă, după care, asta vă poate confirma orice jurnalist, nu m am gîndit decît la informație și cum să o transmit mai repede publicului. În ziua atentatului de la Bruxelles eram între avioane, la Paris, urmînd să mă îmbarc într-un zbor cu destinația New York. N-am lucrat la această știre, așa că șocul a durat mai mult.

Dar nici atunci nu pot spune că am fost surprins. De ani de zile presa scrie despre Belgia și despre ponderea cea mai mare a tinerilor radicalizați în populația acestei țări. Tot Belgia are și cea mai mare pondere din Europa la capitolul cetățeni plecați să lupte alături de jihadiști în Siria sau Irak.

Ce vreau să spun cu asta e că informația există. Presa o pune pe masă. Din ce în ce mai des însă mîncarea informațională rămîne neatinsă în farfurie. Nu vă place presa românească? Foarte bine, e dreptul dumneavoastră și har Domnului că presa din România are multe probleme în ansamblul ei. O­ferta jurnalistică e însă atît de variată – și la noi, și în străinătate –, încît a invoca necunoașterea echivalează, păs­trînd proporțiile, cu încercarea de a invoca necunoașterea legii în fața unui judecător.

Laurențiu Colintineanu este jurnalist.