PROFESORUL: Nu ţi-am spus, dar nu mi-ai împrumutat tu 3000 de lei?

UDREA: Ba da. (Către d-ra Cucu, explicativ): Din fondul serbării.

D-ra CUCU (teribilă): Din fondul serbării!

PROFESORUL: Mîine iau leafa. Îi dau înapoi.

(Mihail Sebastian, Steaua fără nume

O profesoară

Să-i spunem L. E blondă şi nu face corp organic cu substanţa balcanică a bancurilor despre ele. E profesoară de… poate de istorie. Ne cunoaştem de ani mulţi. Are o ingenuitate care ar putea înşela, părînd infantilitate. Dar în fiecare an, cînd susţinea concurs pentru titularizare, lua note peste 9,90. Uneori chiar 10. Rîde firesc, netrucat, limpede, fără angoase. Acum un an a renunţat să încerce în Cluj. A încercat într-un judeţ mai ferit şi s-a titularizat într-un oraş mic, de care nu o leagă nici măcar o stradă. Nu s-a dus la post, s-a detaşat în Cluj-Napoca, unde predă de cînd se ştie. Şi iar rîde, iar acum se văd, pe chipul frumos, la cei 40 de ani pe care îi are, cute şi riduri. Cum se descurcă? Glumeşte, dar o clipă sînt tentat să o cred: mă întreţine cîte un bărbat! Zîmbesc încurcat şi ea se amuză. E singură, fără familie, doar părinţii care sînt într-un alt oraş din judeţ. Mă împinge jucăuş pe umăr. Şi-a cumpărat cu credit luat din bancă, de vreun an, o garsonieră. Banca i-a stabilit o rată mare. Se descurcă? Rîde din nou – ţi-am spus doar, mă ajută bărbaţi cu bani. Apoi se întunecă puţin. Nu mai spun că dau meditaţii. Mi-e frică. Nu ştiu ce mi se poate întîmpla. Ne despărţim zîmbind. Eu, cu o urmă de amărăciune, pentru că această femeie frumoasă, această profesoară care a luat mereu aproape 10 la examenul de titularizare, despre care ştiu că e un excelent dascăl, are şi acum, după atîţia ani, un defect fizic al cărui remediu, într-o societate echilibrată, ar fi uşor de procurat dintr-un salariu decent. L. nu pare fericită, dar nu se plînge, poartă o mască şi speră să nu îi cadă prea des de pe faţă.

Un profesor

Predă limba şi literatura română într-un sat izolat, de munte. Nu e localnic, face naveta cu maşina personală (nu, nu un Audi A6, ci o Skoda veche, antică, de demult) şi e mulţumit pentru că măcar i se decontează o parte din combustibil. Nu e un profesor de top, metodele sale sînt tradiţionale, dar îşi învaţă copiii carte, cum ştie mai bine, iar aceştia îl iubesc. Sînt copii din familii fără prea multe venituri, unii n-au văzut încă oraşul, neavînd ocazia. La oră, sînt deschişi, se vede că se simt în siguranţă cu profesorul lor care îi învaţă despre propoziţia subordonată atributivă. Cu excepţia unor cazuri izolate de elevi mai îndărătnici, majoritatea au totul sistematizat în caiete, ca la carte, cum s-ar spune, căci cărţi nu prea au. Manualele sînt vechi, cele mai proaste de pe piaţă, căci fiind cele mai ieftine, au fost comandate cu ani în urmă. Îl întreb pe profesor despre auxiliare, despre instrumente de lucru. Nu prea are. Mai concepe uneori cîte o fişă şi face cópii, dar acestea costă, dacă e să lucreze constant în acest fel, iar şcoala nu-i poate oferi în permanenţă foi, copiatorul nu e întotdeauna funcţional, uneori e stricat, alteori nu are toner. Pentru a multiplica, i-ar fi mai uşor să aibă acasă o imprimantă şi să lucreze cu ea. Nu ştie dacă s-ar descurca cu costurile foilor şi ale tonerului. Despre auxiliare nu se pune problema, căci li s-a spus profesorilor că nu mai au voie să se ocupe de procurarea lor, iar părinţii acestor elevi ajung greu într-o librărie la oraş, ca să nu mai vorbim despre faptul că în librării nu se află decît unele auxiliare. Aşa că se descurcă cum poate, mai mult cu materiale scrise de mînă şi cu exerciţii concepute ad-hoc, muncă directă, frontală, cu tabla şi cu caietele. Domnul profesor nu e fericit, nu e nici nefericit. E resemnat şi aşteaptă pensia. Mai are un an.

Vecinul meu

Vecinul meu e un om fericit. Nu şi-a luat bacalaureatul. Acum doi ani, vecinul meu a terminat liceul, particular şi fără frecvenţă. Îl văd de la fereastră, în grădina blocului, cercetînd cîte o tufă. Le leagă, le tunde, le coafează. Cînd simte că e nevoie – căci are un simţ înnăscut, cosmic probabil –, se apucă şi coseşte, cu rîvnă, iarba crescută prea cu îndrăzneală. Tunde copacii. Primăvara, sădeşte flori noi. Toamna, adună frunzele, face toaleta finală a parcului, înainte de iarnă. Iarna, dă cu lopata, vitejeşte, zăpada de pe aleile din jurul blocului. În serile liniştite, dacă se întîmplă să trec pedestru pe lîngă colţul parcării, îl întîlnesc la taclale cu alţii. Cînd trec pe lîngă el, se apleacă într-un gest de respect, flexează genunchii şi îmi întinde mîna: „Buna ziua, vecine!“ E un gest sincer, lipsit de vreo prefăcătorie. La început, mă simţeam stînjenit, apoi am acceptat: aşa se simte el bine. Nu ştiu exact cînd, dar sînt sigur că merge la sală şi „trage la fiare“. Anul trecut şi-a cumpărat o limuzină second hand, de vreo zece ani, neagră, pe care o ţine în permanenţă strălucitoare. E şef de scară, şi se simte asta. Totul e lună, omul e gospodar, nu rămîn becuri arse, nu mizerie, nu golani care să bîntuie scara blocului. Are un băiat, adolescent, aproape invizibil. Seara, cam o dată pe lună, fericirea simplă a vecinului se revarsă în potop de răcnete. Sînt răcnete sincere, naturale, prin care îşi pune la punct nevasta. Sînt sigur că nu ridică niciodată pumnul greu şi braţul lucrat, la ea. Răcneşte înfiorător, cîteva minute, apoi se aude tăcerea. Pe ea nu o aud niciodată ripostînd. Şi ea e invizibilă. Doar uneori, cu fereastra deschisă, înţeleg că găteşte. Ea e licenţiată. Vecinul meu nu şi-a luat bacalaureatul. El nu are dileme. E fericit. De vreo doi ani, fericirea îi e umbrită însă de o îngrijorare. Nu şi-a luat bacalaureatul şi riscă să-şi piardă postul de paznic la o fabrică. Din urmă vin concurenţi serioşi, tineri, cu diplomă de bacalaureat.

Un procuror de caz

Profesorii sînt corupţi. Leneşi, profitori şi subiectivi. Caută să obţină favoruri de la părinţi, caută să-i defavorizeze pe unii elevi şi să-i avantajeze pe cei care le cad cu tronc. Profesorii sînt nişte canalii. Ştiu pe unul care îi face proşti, derbedei, incapabili, nu le explică nimic, îi pune să copieze doar din manual, le dă teme imposibile şi note mici, pînă cînd încep să se gudure pe lîngă el şi să-i solicite meditaţii. Aşa s-a îmbogăţit. Şi-a cumpărat apartament, maşină, şi vara îşi permite să meargă în concediu în Grecia (şapte zile, Paralia Katerini) de unde se întoarce bronzat. Profesorii se plîng tot timpul. Au cinci-şase ore amărîte de muncă pe zi, în care nu fac altceva decît să repete aceleaşi lucruri, dar se plîng de salariile mici. Mai şi încearcă să ciupească foloase necuvenite – din meditaţii, din vînzări de cărţi, din cadouri primite de la părinţi.

Un avocat idealist

Nu există pădure fără uscături. Doamne Blînde se vor găsi întotdeauna, prin toate breslele. Dar nu ele sînt cele care legitimează statutul valoric al acestor bresle. Cazul trebuie judecat pe fond. Unde se aşază, în zilele noastre, ca strat identitar, breasla profesorală? Ce vrem de la ea, ce condiţii îi oferim pentru a obţine ceea ce vrem de la ea? La învăţămînt, ca şi la fotbal, se pricepe oricine: jurnalistul agramat, părintele infatuat, elevul prost-crescut (un domn Goe cu iphon), simplul om de pe stradă. Toţi ştiu cît poate, ce poate pielea acestor profesori şi toţi se consideră în drept să-i tragă la răspundere. Bine, fie! Dar cine stă sau cine ar trebui să stea în apărarea lui şi a valorii identitare pe care o reprezintă? Pardon: valoare identitară? Dar există aceasta? Poate că de aici ar trebui pornită judecata: cine ar trebui să stabilească această valoare identitară şi cum ar trebui să o apere? Cine ar trebui, mai întîi, să vadă că profesorii au devenit un sac de box al tuturora: mass-media care se hrăneşte din micile scandaluri, părinţii care îi tratează adesea ca pe angajaţii lor cu normă, elevii care îi privesc ca pe nişte rataţi („De ce să învăţ? Să ajung ca dumneavoastră?“). Cine ar trebui, apoi, să vadă că, fără un învăţămînt de calitate, riscăm să ne transformăm din popor în populaţie? Cine ar trebui să vadă că această calitate nu se ajustează prin alimentare de mici cancanuri, prin punerea în scenă a unor vînători de vrăjitoare, prin umilinţe şi castrări? Cine ar trebui să vadă că profesorii ca breaslă asta sînt, nişte castraţi social, economic, şi că această castrare a demnităţii lor, care se desfăşoară lent şi sigur de zeci de ani, duce firesc înspre o pervertire a statutului breslei şi înspre o anulare a rolului de strat identitar al acesteia? Cui ar trebui să îi pese de instaurarea unei dictaturi a decenţei, prin care învăţămîntul să devină unul dintre tabuurile unei strategii naţionale (căci despre acea identitate naţională vorbim), care să pornească de la conştiinţa că nu vom mai exista ca naţiune dacă ne călcăm în picioare educatorii, învăţătorii, profesorii? O strategie care să apere o resursă umană indispensabilă şi valorile informaţionale şi formative pe care această resursă umană trebuie să le menţină vii. O strategie care să redea o demnitate grav afectată.

Un jurat timid

Dar vecinul, oare n-ar putea vecinul dumneavoastră...?

...şi morala unui judecător

Cu siguranţă n-avem nevoie de doamne Blînde. Miroiu însă nu e vinovat! El poate să trăiască privind la stele, eventual hrănindu-se cu cîte un ocazional „mulţumesc!“. Iar cărţile... să şi le cumpere din economiile făcute din salariu! Şi să le ţină doar pentru el! Şi să fie fericit!

Horia Corches este profesor.