Deşi astăzi este perceput drept un obicei medieval, demult uitat, duelul atingea perioada de maximă înflorire în România în plină Belle Époque, cu aproximativ o sută de ani în urmă. Ritualul considerat perimat de unii supravieţuia şi Marelui Război, împotriva tuturor aşteptărilor, încît sute de afaceri de onoare continuau să facă deliciul vieţii mondene interbelice. Paradoxal, belicoşii duelişti nu se autopercepeau defel ca oameni violenţi. Dimpotrivă, în societatea masculină domneau, de regulă, cele mai înalte standarde de politeţe şi rafinament. Punctul de onoare – ne clarifică magistratul Emil Cerkez (Din vremuri trecute) – a fost produsul unei sensibilităţi cizelate prin educaţie, convieţuire în mediile sociale, unde cinstea, curajul, eleganţa morală nu erau expresii întîmplătoare, ci reflexe obişnuite, atavice. Aşa se face că provocarea la duel nu era consecinţa unui impuls nervos, ci finalitatea unui proces de consiliere. Se purtau tratative amănunţite între perechile de martori, pe baza unui Cod al onoarei, despre condiţiile duelului: au premier sang de obicei (mai rar pînă la imposibilitatea de luptă), într-o înfruntare cu spada sau, în cazul confruntării cu pistolul, unul-trei focuri de la o distanţă convenită de comun acord. 
 
Generalul Gheorghe (Zizi) Cantacuzino, supranumit Grănicerul (1869-1937), îşi cîştigase faima în materie de duel. Fost erou de război, pînă să ajungă preşedinte al Partidului Totul pentru Ţară – unde a încercat fără succes să-i familiarizeze pe legionari cu imperativele onoarei –, era considerat un sfătuitor calificat în urma unei experienţe impresionante. Statistica noastră (incompletă) îi atribuie, de-a lungul vieţii, implicarea în 15 afaceri de onoare personale, soldate cu 6 dueluri, calitatea de martor în alte 24, arbitru în 16 cazuri, consultant în 5, director de luptă în 6. Solicitat frecvent să-şi ofere consultaţiile, generalul ajunsese un fel de instanţă supremă de apel. În arhivele CNSAS se păstrează o scrisoare a renumitului doctor neurolog Gheorghe Marinescu, din 20 octombrie 1927, adresată lui Gh. Cantacuzino, a cărei esenţă reda conflictul tulburător din minţile multora: cum trebuiau să se comporte bunii cetăţeni, respectînd legile statului, dar fără să-şi compromită onoarea personală? Cum era recomandat să procedeze adevăraţii domni, dacă viaţa îi punea în situaţia de a refuza un duel? În cuvintele doctorului Marinescu, trei erau întrebările capitale, la care dorea să i se răspundă: „I. Este silit cineva să primească o provocare la duel? II. Este onorabil ca cineva să refuze un cartel, adică martorii? III. Care este situaţia creată cuiva prin aceste alternative?“ 
 
Răspunsurile generalului erau surprinzător de legaliste: „I. Duelul este în afară de lege şi ca atare poate fi totdeauna refuzat“, deci „NU“ era răspunsul oferit, cu cîteva nuanţări şi indicaţii de conduită. Cine provoacă direct la duel, fără a accepta în prealabil discuţii, explicaţii şi eventual scuze, era considerat în afara codului duelului. II. În al doilea rînd, potrivit lui Cantacuzino, cel care refuza duelul rămînea onorabil, „dacă refuză totdeauna şi din principiu“, întrucît „întregul cod al duelului este în afară de lege“. Martorii veniţi erau datori să întocmească un proces-verbal de „carrence“, semnalînd societăţii abţinerea de principiu, iar refuzatul nu mai avea voie să se slujească niciodată de calea codului onoarei. III. În al treilea rînd, descalificatul, rămas perfect integru, nu mai avea voie să se slujească de jurisdicţia codului de onoare: putea fi recuzat ca martor, ca arbitru şi judecător, într-un juriu de onoare. Acest modus vivendi statuat de generalul Cantacuzino a permis numeroşilor provocaţi la duel din epocă să-şi motiveze refuzul din principiu şi să salveze astfel aparenţele eventualei laşităţi. În mod sigur, consultantul nu crea noi cutume, ci reuşea doar să sintetizeze spiritul epocii, de unde şi valoarea de exemplaritate pe care o însumează. De ea se vor servi zeci de provocaţi, pînă la impunerea regimului comunist, care nu numai că a decimat în închisori o parte a elitei educate într-un spirit cavaleresc, dar a avut o grijă deosebită în a ideologiza noţiunea de onoare, falsificînd ideea de respect a demnităţii individuale.  
 
Mihai Chiper este cercetător la Institutul de Istorie „A.D. Xenopol“ din Iaşi. Cea mai recentă carte publicată: O societate în căutarea onoarei. Duel şi masculinitate în România (1859-1914), Iaşi, Editura Universităţii Al.I. Cuza, 2012.