O credinţă duioasă sau o credinţă vie?

Publicat în Dilema Veche nr. 508 din 7-13 noiembrie 2013
O credinţă duioasă sau o credinţă vie? png

L-am ascultat ani la rînd pe părintele Galeriu predicînd la biserica Silvestru. Avea un ton de pasiune riguroasă. Avea interpretări puternice, un cuvînt foarte viu. Citesc cu bucurie studiile părintelui Ioan I. Ică, unde seriozitatea credinţei se îmbină cu o judecată necomplezentă a fenomenelor religioase. Dar există mulţi oameni ai Bisericii care, în predică, la televizor sau chiar în dialogul obişnuit vorbesc adormitor: au un ton bine uns, duios persuasiv, zaharat edificator. Te cuprinde o dulceagă toropeală: nu mai ai întrebări, probleme de credinţă, tensiune reflexivă, nevoie de efort studios. Dacă li se adresează obiecţii, critici, invitaţii de a se judeca şi de a judeca poziţia Bisericii în societate, vorbirea lor curge la fel de lin, netulburată. Totul se resoarbe într-o idilică evlavie, într-o beatitudine beton. În ortodoxie, armonia între credinţă şi raţiune e asigurată, mintea se află deja în inimă, trăirea e cea care contează, poporul e creştin. Crizele credinţei în lumea de azi, dezorientarea spirituală, incultura religioasă – toate astea vin din afară. „Un rai frumos, al nostru, cu munţi, cu oiţe, cu oameni smeriţi, cu mame blînde, cu mulţi călugări care se roagă, cu un popor blînd, care le zice la toţi «Hristos a înviat!» şi îi rabdă pe toţi, dar pînă la un timp“ – aşa zugrăvea părintele Ioanichie Bălan, în 1997, situaţia României (interviu realizat de Sorin Dumitrescu în România Liberă).

Din cînd în cînd – cu ajutorul presei care le amplifică –, apar altfel de emoţii, explozive. Spaime, proteste virulente, îndemnuri la rezistenţă: împotriva lui 666 pe cărţile de identitate, a Europei secularizate, a străinului religios. Sigur că evlavia nu arată întotdeauna aşa de folcloric. Sigur că ea poate avea forţă, autenticitate, angajare, chiar cînd e dominată de afectivitate. Dar, în poporul credincios, afectivitatea riscă să rămînă cam de una singură pentru a susţine metabolismul credinţei, dat fiind că raţiunea – raţiunea cercetătoare, interogativă – e suspectă. Potrivit unui clişeu bine instalat, raţiunea e pusă în seama „celuilalt“, a Apusului laicizat şi laicizant. Chiar dacă au apărut în România teologi tineri, sensibili la modernitatea religioasă, chiar dacă Biserica Ortodoxă Română şi-a modulat discursul oficial, clişeul se menţine.

Ei bine, nici Apusul nu stă mult mai echilibrat în ce priveşte raportul sentiment – raţiune. Credinţa a devenit, în zilele noastre, individualistă, chiar intimistă. Omul religios înclină să elaboreze pe cont propriu rosturile credinţei. Se concentrează pe propriile stări psihice, pe subiectivitate. Caută în religie consolări, securitate, căldură. Există apoi noile religiozităţi: diluate, difuze, bricolate. Ele pun accentul pe experiment spiritual, pe obţinerea fericirii sau măcar a bunei stări psihice în viaţa de aici, cu refuzul oricărei doctrine şi autorităţi religioase tradiţionale. La extrema difuză şi libertară a religiosului, raţiunea a fost înlocuită de un psihism despletit. La extrema cealaltă, dură, integristă, tot emoţiile ocupă centrul scenei. Desigur, doctrina e foarte importantă, dar şi foarte brut, literal interpretată în mişcările protestante „de deşteptare“, în grupările evanghelice şi teleevanghelice americane, care s-au întins şi în Europa Occidentală, după război. Ele se opun secularizării prin manifestări spectaculoase, predici incendiare, cotă înaltă a emoţiei pe stadioane. La fel, curentul de reînnoire charismatică din catolicism mizează „pe un anume exhibiţionism al credinţei şi al rugăciunii, pe încurajarea manifestărilor emoţionale“ (H. Tincq). Acum cîţiva ani, la Colegiul „Noua Europă“ a conferenţiat un teolog protestant german. Vorbea cu îngrijorare despre miza excesivă pe afectivitate în viaţa religioasă din America Latină. Catolici şi protestanţi în concurenţă – spunea el – se întrec pentru a cîştiga adepţi, într-un mesaj creştin de tip intens emoţional. În sfîrşit, fundamentalismele agresive din orice religie sînt fenomene de exacerbare a afectivităţii încruntate. Odată ce şeful mişcării şi-a putut impresiona adepţii printr-o ideologie de luptă – extrasă cu o brutală inventivitate din textele sacre –, ei devin dominaţi de sentimentul că sînt soldaţi ai eschatonului.

Nu degeaba au insistat cei doi papi anteriori – Ioan Paul al II-lea şi Benedict al XVI-lea – asupra relaţiei strînse între credinţă şi raţiune. E un semn că raportul acesta pierde teren în lumea religioasă de azi. În enciclica din 1998, Fides et ratio, Ioan Paul al II-lea pornea de la faptul că omul e o fiinţă menită esenţialmente atingerii adevărului. Desigur, e nevoie de o raţiune inspirată pentru a participa intim la adevărul christic, ultim. Dar inspiraţia se articulează cu raţiunea omenească, a cărei nobleţe stă în universalitatea ei, în demersurile ei riguroase. În viaţa religioasă, ea este interlocutorul necesar al credinţei. Raţiunea e cea care discerne, dezvoltă, tematizează sensurile credinţei. Ea este cea care fereşte credinţa de a deveni pur sentimentalism. Ea ajută credinţa să nu se lase redusă la convenţii, ideologie, forme sociologice. Ea menţine o credinţă lucidă, care se verifică pe sine, care nu eludează crizele, ci le judecă, le asumă, le valorifică. „O credinţă vie“ – spunea părintele André Scrima – „e o credinţă conştientă, liberă, responsabilă. E o credinţă care se dezvoltă în conştiinţă, care devine conştiinţă.“ Pentru toate acestea, raţiunea e de mare ajutor. Papa adăuga că raţiunea omenească nu funcţionează nicicînd mai amplu decît atunci cînd o face în orizontul sensurilor ultime, cînd din interiorul fiecărei specialităţi respectate în autonomia ei – ştiinţe ori filozofie –, ea tinde către înţelepciune, către o înţelegere spirituală a lumii.

Aşadar, el reamintea în primul rînd ce pondere importantă are cunoaşterea în revelaţia christică. În fond, potrivit evangheliilor, viaţa veşnică înseamnă pur şi simplu cunoaştere, o foarte exigentă cunoaştere: „Să te cunoască pe tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Christos pe care l-ai trimis.“ (Ioan, 17:3) Pentru ce este trimis Iisus? „Eu spre aceasta m-am născut şi am venit în lume, ca să mărturisesc pentru adevăr; oricine este din adevăr ascultă glasul meu.“ (Ioan 18:37)

Dar Papa reamintea totodată că cunoaşterea spirituală nu e doar cea religioasă ori strict teologică. Că, atunci cînd sînt deschise spre întrebările fundamentale ale omului, filozofia, ştiinţele, studiul tradiţiilor necreştine contribuie şi ele la a trezi conştiinţa transcendenţei, contribuie şi ele la o cultură a sensului vertical. Mai mult, el spunea că pot contribui la rafinarea gîndirii creştine. Ioan Paul al II-lea se referea, de pildă, la elanul eliberator, metafizic, din tradiţiile Indiei. „Le revine creştinilor de astăzi, înainte de toate celor din India, misiunea de a extrage din acest patrimoniu bogat elementele compatibile cu credinţa lor, astfel încît să derive din ele o îmbogăţire a gîndirii creştine.“ (Fides et ratio, p. 72)

În România există încă o tendinţă de a considera că cunoaşterea spirituală nu este decît cea religioasă în formele ei moştenite, că a pune în dialog tradiţia contemplativă ortodoxă cu alte perspective nu ar duce decît la contaminarea ei şi la confuzie. O anumită vulgată religioasă continuă şi astăzi să socotească studiile academice lucruri lăudabile, dar fără legătură cu acea cunoaştere spirituală pe care Răsăritul creştin o are asigurată. M-am aflat zilele trecute faţă în faţă cu o atare atitudine. Vorbisem la Librăria Humanitas despre cartea lui Heinrich Zimmer, Regele şi cadavrul. Vorbisem despre hermeneutica luminoasă a autorului, care caută în înţelepciunea Indiei, ca şi în mituri cu substrat metafizic, suport de învăţătură şi de reflexie pentru drumul interior al individului modern. La sfîrşitul expunerii mele, un domn în negru, din public, ne-a ţinut tuturor o lecţie. „Da, frumos ca lucru intelectual“, a spus el. „Dar ce legătură au mitul şi toate astea cu întrebările fundamentale ale existenţei, cu cunoaşterea spirituală?“ „Păi, raportul cu Dumnezeu cuprinde şi un important aspect intelectual“, am bîiguit eu. „Nici vorbă. Cunoaşterea intelectuală nu e cunoaştere spirituală. «Intelect» vine de la intelligere, care înseamnă «a deosebi» şi stă chiar mai jos decît raţiunea: ratio. Religie vine de la religare – «a lega»“, a spus domnul în negru şi, privindu-mă cu o milă exasperată, a plecat.

Ioan Paul al II-lea afirma că a studia cu discernămînt alte tradiţii poate îmbogăţi gîndirea creştină. Domnul în negru l-ar fi dat de ruşine. Dar, în fond, Papa era doar un occidental…

Anca Manolescu este cercetător în domeniul antropologiei religioase. Cele mai recente cărţi publicate sînt Nicolas de Cues ou l’autre modernité (L’Harmattan, 2010) şi Stilul religiei în modernitatea tîrzie, Polirom, 2011.

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Nu suntem egali în fața bolilor: care sunt românii care nu vor plăti suprataxă pe concediu medical
Politicienii și-au făcut calculele și au decis că nu suntem egali în fața bolilor. Mai exact, PSD și PNL lucrează la o ordonanță de urgență prin care încearcă să elimine supraimpozitarea concediilor medicale doar în cazul anumitor pacienți
image
„Lâna de aur”, cel mai scump material textil natural din lume. Firul de Vicuña se vinde la gram, la fel ca aurul
Firul de Vicuña, recoltat o dată la doi sau trei ani în cantități limitate, se distinge ca fiind cel mai rar și scump fir din lume. Cu o grosime de 12 microni, comparabilă cu cea a aurului, este comercializat la gramaj, se vinde la prețuri exorbitante și presupune un proces de producție meticulos.
image
Decizie radicală pentru „Tesla de Cluj”. „Dacă ziceam că e produsă în Elveția, clienții ar fi sărit s-o cumpere cu 450.000 de euro”
Echipa proiectului a luat o decizie importantă: va regândi „Tesla de Cluj” într-o variantă mult mai ieftină. „Probabil că dacă ziceam că mașina este produsă în Elveția, clienții ar fi sărit să o cumpere cu 450.000 de euro”, susține Florin Dehelean, unul dintre investitori

HIstoria.ro

image
Cum percepea aristocrația britanică societatea românească de la 1914?
Fondatori ai influentului Comitet Balcanic de la Londra, frații Noel și Charles Buxton călătoresc prin Balcani, în toamna anului 1914, într-o misiune diplomatică neoficială, menită să atragă țările neutre din regiune de partea Antantei.
image
Istoricul Maurizio Serra: „A înțelege modul de funcționare a dictaturii ne ajută să o evităm” / INTERVIU
Publicată în limba franceză în 2021, biografia lui Mussolini scrisă de istoricul Maurizio Serra, membru al Academiei Franceze, a fost considerată un eveniment literar şi istoric.
image
Procesul „Numai o guriță”, o noutate pentru justiția română la început de secol XX
În primăvara anului 1912, pictorul Gore Mircescu îl aducea în fața justiției pe librarul Constantin Sfetea, pe motivul reproducerii neautorizate a uneia din lucrările sale – „Numai o guriță” – pe care cel din urmă o folosise la ilustrarea unor cărți poștale.