Fiindcă ne punem problema dacă și cînd va trece România la euro, e poate bine să ne amintim cîte ceva despre cum a apărut acestă monedă. Adică valuta în care am ajuns deja cu toții să gîndim cel puțin valoarea tranzacțiilor sau investițiilor importante: case, mașini, terenuri. Dolarul american sau marca germană, cele care ne dădeau măsura valorilor în anii ’90, au fost rapid înlocuite în mintea noastră de omniprezentul euro.

 

La ora actuală, euro se folosește în 19 dintre cele 28 de țări membre ale Uniunii Europene (Marea Britanie e încă oficial în UE). Unele țări au rămas la moneda lor națională de bunăvoie, deși erau membre UE la data introducerii euro, în vreme ce alte mai noi membre, fie că vor sau nu, sînt teoretic obligate să treacă la euro, fără să aibe însă stabilite termenele exacte. Moneda euro e folosită și în cîteva state minuscule cum ar fi Andorra, Monaco, San Marino, Vatican și în cîteva mici teritorii franceze, spaniole și portugheze de peste -mări. Există și două state care folosesc în mod oficial moneda euro, Muntenegru și Kosovo, fără să fie membre ale Uniunii Europene și fără să aibă vreo îndrituire din partea forurilor europene.

Modele mai vechi

Ideea unei monede unice europene a apărut încă de prin anii ’60. Nu era ceva chiar nou, deja existau în istorie exemple de asemenea uniuni monetare. Între 1865 și 1926 a existat așa-numita Uniune Monetară Latină care cuprindea cinci țări: Franța, Italia, Elveția, Belgia și Luxemburg. În 1868, la acest tratat a aderat și Grecia, iar Spania și România au încercat la rîndul lor să se alăture și să se conformeze criteriilor cerute. Multe alte țări din Europa și din America de Sud au adoptat sistemul fără a se alătura în mod formal tratatului. Ideea era o facilitare a comerțului, printr-o echivalență a monedelor care circulau în țările respective. Acestea ar fi trebuit să aibă aceeași valoare fixă în raport cu aurul sau argintul. Fluctuațiile valorice ale celor două metale prețioase și politica de devalorizare a monedei practicată în unele state au dus la eșecul acestei uniuni, în anii ’20.

Un alt exemplu, inspirat din cel anterior, a fost Uniunea Monetară Scandinavă, care a funcționat între anii 1873 și 1920 avînd ca membre, la început, Danemarca și Suedia, cărora din 1875 li s-a alăturat în mod deplin și Norvegia. Moneda (coroana) celor trei țări era comună, înlocuind monedele anterioare, și era evaluată în mod fix în raport cu aurul. Deși în 1905 uniunea politică existentă între Suedia și Norvegia a încetat, uniunea monetară a conti-nuat să funcționeze. Ea s-a încheiat odată ce țările componente au început să tipărească mai mulți bani, fără acoperire în aur, nemairespectînd regulile de pînă atunci, la fel ca și în cazul Uniunii Monetare Latine. Cele trei țări au în continuare monede care se numesc la fel – coroane –, dar care nu mai au nici o legătură între ele.

Teoria potrivită la momentul potrivit

În 1969, Comisia Europeană relansează ideea unei mai strînse cooperări și coordonări monetare între țările membre. Scopul era acela de a reduce volatilitatea cursului de schimb între valute. Pe atunci, din Comunitatea Economică Europeană, cum era cunoscută, făceau parte doar șapte țări.

În 1971, Statele Unite renunță la acoperirea în aur a dolarului, ceea ce duce la redefinirea sistemului internațional Bretton-Woods. Consecința este că apar mari fluctuații pe piețele valutare și începe să se simtă și mai mult necesitatea unor coordonări monetare. Nu există însă o bază teoretică serioasă pentru aplicarea unei uniuni monetare. Economistul canadian Robert Mundell lucra pe atunci la teoriile sale despre zonele optime ale circulației unei monede și studia legătura dintre acțiunile politice și ratele de schimb. El susține că o monedă comună poate funcționa în mai multe țări, în condițiile unei mari mobilități a forței de muncă. De asemenea, el observă că o uniune monetară pe teritoriul mai multor țări depinde în special de politica, de tipul puterii din acele țări, de compatibilități în atitudinea față de bani și față de politicile financiare. Teoriile lui devin relevante pentru instituirea monedei euro. Robert Mundell e considerat un fel de părinte al monedei euro, iar în 1999 (chiar anul introducerii ei), el primește premiul Nobel pentru economie.

În 1979 e creat Sistemul Monetar European (EMS), care fixează cursurile de schimb pe unitatea monetară europeană (ECU). Sistemul este menit să combată inflația și să stabilizeze cursul de schimb valutar. Fără să fie o monedă fizică, ECU devine un fel de reper contabil.

În 1988, Consiliul European de la Hanovra solicită președintelui Comisiei Europene, Jacques Delors, să proiecteze împreună cu guvernatorii băncilor centrale un calendar precis, realist și practic pentru crearea unei uniuni economice și monetare.

În 1992, prin tratatul de la Maastricht, țările membre ale Uniunii Europene hotărăsc adoptarea unei viitoare monede comune. Atunci se stabilesc și așa numitele criterii de convergență, pe baza cărora un stat poate adopta moneda comună, criterii necesare pentru stabilitatea viitoarei monede unice și care, de fapt, sînt niște limite în care trebuie să se încadreze finanțele statului respectiv. E vorba de cinci limite care privesc inflația, deficitul public, datoria publică, rata do-bînzilor și cursul de schimb.

În 1995, în Consiliul European de la Madrid se stabilește ca numele viitoare monede unice să fie euro.

În 1999 se hotărăște în mod oficial adoptarea noii monede în 11 țări ale Uniunii Europene. Timp de trei ani însă, moneda va exista, dar nu va circula fizic, va fi folosită în servicii bancare și transferuri electronice, iar monedele naționale vor exista doar în mod dependent de euro, în rate de schimb fixe. Deci noile monede sau bancnotele ca atare încă nu există. Există însă deja simbolul care reprezintă această monedă, inspirat de litera grecească epsilon, în ideea de a marca faptul că leagănul civilizației europene e legat de Grecia. Cu toate acestea, Grecia avea să adopte oficial moneda unică abia doi ani mai tîrziu.

În 1999 începe însă deja producția viitorilor bani. Se tipăresc aproximativ 15 miliarde de bancnote și se bat 52 de miliarde de monede.

În septembrie 2000, cu mai bine de un an înainte de programata introducere fizică a monedei unice pe piață, un referendum în Danemarca aduce cîștig de cauză celor care se opun adoptării ei. 53% din electorat votează împotrivă, deși prim-ministrul Rasmussen și principalele partide politice militaseră pentru introducerea monedei europene. Extremiștii de dreapta savurează însă rezultatul din plin. Atunci începe să se vorbească de o Uniune Europeană cu două niveluri, cu două zone diferite – euro și non-euro – în condițiile în care se prevede că rezultatul referendumului danez îi va influența și pe vecinii suedezi, despre care se știe că sînt la rîndul lor reticenți față de noua monedă. Nici Marea Britanie nu-și pune problema să renunțe la lira sterlină (lucru pe care l-a afirmat clar încă de la Tratatul de la Maastricht). Urmare a acelui referendum, Danemarca folosește și astăzi coroana daneză.

În 2001 se admite ca și Grecia să adopte euro. Față de primele 11 țări, stabilirea parității dintre euro și vechea monedă, drahma în cazul Greciei, se face diferit, adică cu cîteva luni înainte de adoptare, față de doar cîteva ore (în cazul primelor 11).

Lansarea – opoziții și buclucuri

De la 1 ianuarie 2002 moneda începe să circule efectiv în 12 țări din cele 15 membre de atunci ale Uniunii Europene, în paralel cu monedele naționale. Cele trei membre fără euro erau Marea Britanie, Danemarca și Suedia.

În martie 2002 se încheie procesul de retragere de pe piața unică a vechilor monede naționale, euro devenind în mod oficial moneda unică a celor 12 țări.

În septembrie 2003, temerile apărute cu ocazia referendumului din Danemarca se adeveresc și pentru Suedia, unde un referendum similar dă cîștig de cauză celor care se opun introducerii noii monede. Tabăra NU obține 56% din voturi, în condițiile unei participări masive a peste 80% din electorat. Suedia a rămas de atunci cu moneda națională – coroana suedeză. În ciuda faptului că partidele importante și comunitatea de afaceri făcuseră la unison campanie pro-euro, majoritatea cetățenilor s-au temut că, odată cu adoptarea monedei europene, bunăstarea specifică a Suediei s-ar fi putut degrada. Referendumul de atunci a fost marcat și de uciderea popularei politiciene social-democrate Anna Lindh, care pleda pentru adoptarea euro.

În 2004 se descoperă că, la momentul intrării în zona euro, Grecia a falsificat cifrele pentru a se încadra în criteriile de convergență. Un fals recunoscut de autoritățile elene și considerat a fi fost făcut pe o scară mult mai mare decît se practicase în alte țări din sudul Europei. Problema avea să revină în discuție aproape un deceniu mai tîrziu, odată cu criza datoriilor grecești, cea care a creat mari probleme sistemului monetar european.

În 2007 trece la euro prima țară dintre cele nou intrate în Uniunea Europeană: Slovenia, fostă componentă a federației iugoslave. Urmează Cipru și Malta în 2008, Slovacia în 2009, Estonia în 2011, Letonia în 2014 și Lituania în 2015. Cea mai recentă membră a Uniunii Europene, Croația, își propune să adopte euro în anul 2020.

În 2017, un oficial român vorbește despre un nou termen (2022) la care România ar putea adopta moneda unică europeană. Este ultimul dintr-o serie de mai multe asemenea termene succesive care au fost abandonate pe rînd. Și acesta din urmă este dezmințit de alte declarații.

Foto: flickr