Eram un ţînc pe care taică-său abia îl dusese la primul meci de fotbal, cînd – tot cu tata – am văzut prima oară ce înseamnă limbaj într-o sală de-i zicea cinema. (E ceea ce azi critica evoluată numeşte foarte frumos „cine-limbă“!) Din tot filmul acela cu copii vagabonzi, nespălaţi, dar veseli şi răi, eu am reţinut titlul – Drumul vieţii – şi scena cînd omul mare şi bun îi strînge de pe stradă, le cere să-şi dezbrace zdrenţele, să treacă la controlul medical, poruncindu-i celui mai mic şi mai al dracului să scoată limba şi să spună, ca la doctor, aaaaa. Băieţelul scotea limba cu drag, încăpăţînare, obrăznicie şi supunere. Scena dura mult. Nu m-am aşteptat ca, mergînd la cinema, să mi se dea să văd limba unui băieţel, ca şi mine, îndelung filmată. De ce-l lăsa să scoată limba – gest de altfel urît în mica-mi antologie a binelui şi răului – şi-l mai ţinea aşa atîta vreme? Mozartian – adică geniul precoce în ale criticii de film –, am înţeles că Mustafa scoate cu atîta sîrg limba spre omul mare pentru ca acela, precum în Scufiţa Roşie, să-l cunoască mai bine, să-i vadă gîtul pînă la omuleţ şi de acolo mai departe, pînă în adînc, adică pînă în suflet. Explicaţie perfect valabilă, fiindcă de atunci, de cîte ori am scos limba la doctor, mi-a apărut în faţa ochilor închişi, pe cel mai secret ecran din cîte există, acela de sub pleoapele bine strînse, limba vagabondului numit Mustafa, imagine întotdeauna însoţită de un zvîcnet al întregii mele fiinţe, ca nenea doctorul să-mi pătrundă pe această cale bucală exact în suflet şi să-mi spună că sînt sănătos şi cu suflet frumos. 

* * *
La 9 ani m-am dus la Cinema Nero şi am văzut un film cu Michèle Morgan. M-a dus Roza, o fată de la ţară, rătăcită din Sighetul Marmaţiei în casa noastră, o fată de două ori mai mare ca mine, şi ca persoană, şi ca vîrstă. Era uriaşă, rîdea mult şi îşi găsise un iubit care azi ar fi fost angajat în orice echipă de baschet ca pivot, atît de slab şi de lung era. Mă luasem după ei într-o duminică, şi Roza, care mă simpatiza mult, în loc să mă alunge ca pe un intrus sau ca pe un cîine, mă pusese între ei doi şi i-am urmat, fără să-mi pese de scandalul de-acasă, pînă în lugubra săliţă a cinematografului, unde tata nu mă lăsa să intru, invocînd că acolo sînt mulţi golani care mănîncă tot timpul seminţe.
Michèle Morgan mi s-a părut un înger. N-am înţeles mai nimic din film, Roza nu avea timp să-mi traducă, iar eu nu făceam faţă la a citi subtitlurile şi, totodată, a urmări acţiunea la filmul ăsta mult prea complicat care mă deruta. Încît m-am lăsat dus numai de chipul ei, am renunţat la orice înţelegere, conştient că o asemenea femeie nu mai văzusem în viaţa mea şi nici nu mai aveam să văd. Eu, spirit realist, care nu credeam în nici o poveste şi nu puteam fi adormit cu vreo aiureală din acelea cu Harap-Alb, mi-am spus pe dată că am în faţa ochilor pentru prima oară o zînă – o zînă blondă în fulgarin negru şi basc, o zînă născută din nimic, din aburi. Dracu’ ştie ce mi-am spus, cert e că, atunci cînd un bărbat o strangula, eu am ştiut că ea nu va muri şi, după aceea, săptămîni lungi la rînd, nu m-am mai jucat cu nici o fetiţă, dar, în schimb, mă ţineam pe stradă după multe femei îmbrăcate în fulgarine. N-am înşelat-o niciodată pe Michèle Morgan. 

* * *

Ca şi războiul, o problemă prea serioasă pentru
a o lăsa pe seama generalilor, cinematograful e
o chestiune prea intimă, pe care nu ţi-o
vor rezolva nici criticii, nici istoricii,
 nici dascălii de teorie. Niciodată
n-ai să înţelegi cum se face un scenariu dacă
n-ai aşteptat o fată jumătate de oră, la
intrarea unui cinema. Filmul se învaţă
cu iubite pentru care tremuri dacă vin
sau nu, dacă le lasă mama, dacă
au putut s-o mintă, dacă tramvaiul
le-a venit la timp, dacă în tramvai
nu s-au răzgîndit, un întreg film
trebuie să preceadă orice film, fie el
Potemkin sau Mongolii. O fată
punctuală te învaţă alt film decît
o casieriţă de la Alimentara căreia nu
i-a venit colega să-i predea casa,
aşa că „iartă-mă, iartă-mă, data
viitoare voi veni exact“. Filmele care
încep cu „iartă-mă“ sînt fundamental
altele decît cele care vin cu „să-ţi
spun ce mi s-a întîmplat“. Există iubire,
există aşteptări, există nuanţe, orice
estetică a cinematografiei este o istorie a
nuanţelor în aşteptări, intrări şi
ieşiri. Cele mai severe filme – de la
Bergman la Bresson – sînt vulnerabile
la răsuflarea agitată din acest motto
neorealist: „Iartă-mă, dar n-am putut
scăpa mai repede“. Există o
istorie a filmului învăţată cu o logodnică,
şi o alta studiată cu o colegă de birou,
şi o cu totul alta înţeleasă lîngă o
femeie după care ai alergat toată viaţa,
aşteptînd-o în toate gările litoralului,
să se decidă să believe me. Istoria
gustului meu cinematografic este istoria
amorurilor mele.

Fragmente din O vieţuire cu Stan şi Bran, Opere II, Editura Polirom, 2009