Pe Ileana Zirra am cunoscut-o cînd avea 12 ani. Tocmai lansasem suplimentul pentru copii Dilematix, cînd am primit un e-mail de la ea care m-a înduioșat: „Profa mea de română mi-a spus că aceasta e o revistă la care scriu copiii. Și eu sînt copil, așa că vreau și eu să scriu!“ În scurtă vreme, Ileana a devenit primul (și singurul) redactor-copil de la Dilematix. Timp de aproape șase ani, a citit și a selectat texte, cu seriozitatea și simțul răspunderii ale unui adult. Aveam încredere în Ileana, mi-am dat seama că, deși facem parte din generații total diferite, avem aceleași criterii estetice, același sistem de valori. Între timp, am urmărit de la distanță maturizarea ei, trecerea de la „un copil“ la „un om mare“. Ileana m-a convins că generația lor, a celor născuți după 1990, are multe de spus. Pe Ștefan Georgescu, soțul Ilenei, l-am cunoscut ulterior. Ileana și Ștefan s-au căsătorit la 21, respectiv 23 de ani, ca pe vremea bunicilor noștri, un fapt care m-a uimit, și nu doar pe mine. Fac parte dintr-o generație care amînă o astfel de decizie (și implicit pe aceea de a face un copil) după 35-40 de ani și, uneori, la nesfîrșit. Nu știu dacă este vorba despre sentimentul de insecuritate pe care îl amintea Vintilă Mihăilescu sau pur și simplu de frica unei dezamăgiri pe plan familial, personal. După ce i-am rugat pe Ileana și Ștefan să scrie cîte un text „la temă“, am atins și subiectul căsătoriei lor, care mi s-a părut interesant pentru Dosar. De ce au -luat decizia de a se căsători atît de tineri? Este oare căsătoria reprezentativă pentru generația lor, poate fi o garanție a stabilității pe care nu o găsesc în altă parte, în societate? (A. P.) 

● Ileana Zirra: Eu am fost foarte îndoită la început de ideea de măritiș, pentru că mi s-a propus cînd eram încă într-a XII-a și mi s-a părut ceva extrem la așa o vîrstă, dar entuziasmul lui Ștefan și multe discuții cu prietenii – care păreau că pierduseră orice speranță în relația lor și voiau să ia totul pas cu pas în mulți, mulți ani de zile, ca să fie siguri –, cu familia – o parte din familie m-a pus la zid și m-a interogat luni de-a rîndul – m-au convins să zic, în anul II de facultate, „da, hai, sînt prea fericită, într-adevăr nu văd de ce să tot așteptăm“. Mai ales că tot discutasem cu Ștefan despre așteptările noastre importante de la viață, unde vrem să trăim, carieră, copii, tot felul de pretenții și aveam încredere că am duce-o foarte bine împreună. Și șocul meu cel mai mare a fost abundența de superfericire care a venit din partea prietenilor noștri, a miilor de rude, chiar și a colegilor cu care nu ne-aveam la cataramă. Nu știu dacă măritișul este cheia stabilității neapărat, dar generația noastră e pe fast-forward – în carieră și mai ales în țara de studiu, ceea ce aduce multă știință acumulată, iar eu am dat -pause și am rămas să mai admir din cînd în cînd peisajul. Dar, din fericire, viața în teatru tot pe repede-nainte e, așa că n am rămas în urmă.

● Ștefan Georgescu: Căsătoria cu Ileana a venit cumva de la sine, mi-am dat seama că n-am nimic de așteptat, nu e nimic de amînat. Aud zicîndu-se „Eu o să aștept pînă la 30 de ani să mă căsătoresc“. De ce? Cu cît ești mai tînăr, cu atît ești mai deschis la minte, mai energic, mai înțelegător, în definitiv mai bun. OK, acumulezi experiență profesională și probabil o să cîștigi mai mult la 30 de ani sau la 35, dar la ce bun dacă în același timp o să fii mai cinic, mai obosit? Ajungi la 30-35 și tot ce-ți dorești mai tare e să ai cinci ore libere consecutive. Apoi zici că e prea tîrziu, că nu mai contează acum, că ți-e bine așa. Eu nu zic că a te căsători e singurul mod de viață valabil, pentru mulți chiar nu e, dar sînt convins că pentru foarte mulți alții este exact ce le lipsește. Nu mă mir cînd aud că oamenii sînt din ce în ce mai deprimați, anxioși și dezvoltă fobii. Cred că o filozofie bună de viață e să treci dincolo de așa-zisul confort și buffer zone și să cauți nițel mai mult în celălalt, caută să gîndești pe termen lung, caută pe cineva cu care abia aștepți să vorbești. Nu cu care aștepți doar să pleci la mare… Restul vine de la sine. „De ce nu vă mutați pur și simplu împreună?“, mai zic oamenii. Pentru că nimic nu-ți umple inima mai tare decît să vezi hotărîrea celuilalt de a-și petrece viața cu tine. Actul nu-i degeaba și nu e doar o hîrtie, e cea mai zdravănă piatră de temelie pe care o poți pune într-o relație, pe care o vede clar și celălalt, și restul lumii. Și totul începe cu un gînd.

● Ileana ZIRRA
Protest și manipulare

La cîteva zile după ce mi-a scris Adina, ca orice cetățean turmentat de social media, care dă scroll pe Facebook la prima oră a dimineții, am dat de un filmuleț foarte scurt, inspirat din cărțile lui Swift și Orwell (Călătoriile lui Guliver, Brave New World, Ferma animalelor și 1984), care susținea ceva ce mie mi s-a părut revoluționar, dar de fapt era o simplă observație pe care eu am trecut-o cu vederea în primul an la Limbi străine, cînd am și disecat subiectul: tendința noastră spre utopie, dorința de a da upgrade duce la distopie, la reprimarea altor categorii sociale și, deci, e rău. Ce idee simplă, nu? Iau cel mai recent exemplu. Mișcarea protestatarilor LGBTQAI+ de luna aceasta e o dorință simplă de a îmbunătăți relațiile între oameni de ideologii și credințe diferite, de a-i împăca prin egalitate, dar acum conflictul e mai aprins ca niciodată și dăunează mult mai mult, așadar o vreme o să fim blocați în limbo, iar între timp nu știm ce se întîmplă la nivel înalt. Pentru mine e evidentă bătălia de cînd eram la liceu, la „Coșbuc“ chiar, și am fost martoră la începuturile scandalurilor, cînd m-am aliat cu tot liceul pașnic împotriva agresiunilor unui prof dement, procesoman naționalist. De atunci a crescut comunitatea în mod vizibil și au început și luptele cu Coaliția pentru Familie, o asociație ipocrită pînă în măduva oaselor – așa e în politică, nimeni nu-ți vinde ce e pe masă, mereu e ceva sub mușama. Misiunea primilor, de a ajunge la pace și egalitate, pe moment, la noi are exact efectul invers, a dus la supărări, agresiuni și la o trezire a mitocăniilor. Iar asta a dus la inevitabila obligație a oricărui cetățean să aleagă o poziție. Ceva ce îmi doresc să fac și să spun de multă vreme e că mă simt persecutată să arăt public că țin cu prietenii mei și să îi sprijin – susținerea publică, altă cursă întinsă de generația mea; în caz că nu este evidentă, ești învinuit că ții cu opoziția. Deloc adevărat. Conflictul dintre familia tradițională și comunitatea LGBT există dintotdeauna, doar că acum a fost dezgropat și scos din underground, iar eu nu simt că e de datoria mea să mă implic în ceva ce nici măcar nu mi-e clar, tocmai pentru că știu că este mai mult un conflict politic folosit acum de partide pentru a aduna simpatizanți, nu o luptă pentru valori. Iar posibilitatea ca asta să fie folosită ca diversiune pentru ceva mult mai grav este mare, dar mă bucur măcar că în ultimii ani există un imbold proaspăt de a-ți arăta insatisfacțiile, există solidaritate, ca după Colectiv, cea mai dureroasă și marcantă lovitură pentru generația noastră, cînd am constatat cît de bine ne-am organizat mulți să dăm o mînă de ajutor și să încercăm să facem o schimbare: și ia uite cum s-a folosit de noi spuma politicii să se spele pe mîini și să se retragă, chipurile diplomatic. Iar ăsta nu e singurul exemplu, aceeași clasă politică scîrbavnică s-a folosit de protestul din 2012 împotriva lui Arafat, care dup-aia a devenit referendum pentru demiterea lui Băsescu. Și orice protest vine la pachet cu microbiști, agitatori și alte metode de a schimba traiectoria oamenilor. Deci protestul, săracul, care pare pentru o mare parte a generației noastre să fie singura metodă de a combate decizii, este în același timp o formă foarte lesnicioasă de manipulare. Din fericire, în schimb, lupta pentru transparență legală, specifică cumva generației surorilor mele (27-35 ani), și implicarea foarte recentă, prin aplicații de uz civic, verificare de date, jurnaliști integrați în Parlament/Guvern, dă roade și începe să li se ducă buhul (vezi Code4Romania, Civic-Alert, orice sesizări ce pot fi făcute acum online prin aplicații, Casa Jurnalistului, tolo.ro și mult prea multe alte platforme de statistici care se ivesc doar în preajma alegerilor) și cred că asta o să aibă un impact, cu timpul.

Iar în legătură cu actuala clasă politică, aici mă refer strict la răsuflații PSD, PDL și PNL, că doar USR, ALDE, PMP și ce-or mai fi nu-s altceva decît jocuri de leapșa cu politicianul de rînd, e într-adevăr un soi de diabet zaharat prin șpăgi, între ei și către populația naivă și dezinteresată. Și ce e mai trist e că nu am dreptul să spun că aici sînt doar generațiile ieșite din comunism, pentru că nu e așa. Sînt destui cam de vîrsta mea sau mult mai mari ca mine care nu dau doi bani pe implicarea politică și nu cred în schimbare. Ce dezastru așteaptă fanteziștii ispitiți de monarhie și leneșii?

Am observat în cele cîteva cercuri în care mă învîrt că generația mea și a părinților mei, ba chiar și o bună parte din cea a bunicii mele se unește în mare parte să voteze cu USR, și probabil că această încredere, oarecum oarbă, în Nicușor Dan este datorată doar faptului că oamenii din anturajul lui sînt mai tineri și sperăm cu toții că nu au fost mușcați de același lup al infatuării de a trage sfori și de a se scălda în bani. Sigur că oricine intră în politică are un background sau un sprijin și nu mai are cum să fie integru sau poate că mentalitatea asta e o rămășiță a ultimelor decenii în România.

Și încă ceva. Nu știu dacă remarca pe care am surprins-o acum două luni la o petrecere este sau nu justificată, și anume că numai dacă părinții noștri s-ar fi implicat în politică, am fi reușit pînă acum să mai purificăm țara, dar acum poate că este deja prea tîrziu să ne mai întrebăm, în loc să trecem la treabă prin ce putem, fie asta prin vot, prin sharing, prin strălucire profesională sau prin artă. 

Ileana Zirra este studentă în anul III la Scenografie, UNATC. S-a născut în 1995. 

● Ștefan GEORGESCU
Bolognese cu de toate

Nu știu dacă vi se întîmplă des, dar mie îmi este foarte greu să bag plapuma în cearșaf. Înțeleg că oamenii au diferite feluri de a aborda chestiunea plăpumii, unii se cocoață pe pat, alții lucrează în echipe (unul ține două colțuri, al doilea ține celelalte colțuri), am pomenit și prieteni care se bagă cu tot cu plapumă în cearșaf ca să potrivească cele patru colțuri ale plăpumii cu cele patru colțuri ale cearșafului. Transpiri, te enervezi, o iei de la capăt și, după ce reușești în final să bagi plapuma în cearșaf, te mai trezești că nu stă chiar cum trebuie, că parcă cearșaful a fost făcut pentru altă plapumă. Așa și eu atunci cînd încerc să produc un discurs coerent despre generația mea: nu-i ușor, și cel mai probabil nu o să fie „fix pe fix“. Am 23 de ani. Fac parte dintr-o generație care a prins, în paralel, începutul a foarte multe povești: desenele animate în engleză jocurile video, Internetul, telefonia mobilă și așa mai departe. Totodată, fac parte din prima generație născută după regimul comunist, însemnînd că toată educația pe care am primit-o, chit că a venit de la părinți, chit că a venit din partea statului, a venit împreună cu o proiecție a fostului regim. Nu susțin că această „proiecție“ a purtat același hram pentru toată lumea, dar sper că măcar greutatea acesteia în conștiința colectivă să fie relativ aceeași. Nu-mi place să vorbesc despre generații, consider că e o abordare riscantă, șterge nuanțe și, pentru că țin la nuanțe și timpul e scurt, o să mă rezum la cel mai grăitor exemplu pe care îl am la îndemână: anii facultății. Anul ăsta termin al doilea (și ultimul) an de master „la arte“. Am avut ocazia să trec prin ceea ce aș numi un mănunchi de cercuri: cercuri de colegi, cercuri de profesori, cercuri de interes și cercuri de interese. Cînd am început facultatea am aflat că, după început, există un alt început. Acest al doilea început este foarte important. Nu știu să vă spun cum este la ASE, „Carol Davila“, Universitate sau Politehnică, dar la UNArte contează foarte mult cine îți este ceea ce se cheamă „profesor de atelier“. După examenul de admitere a trebuit să ne alegem profesorul de atelier, alegere care în principiu presupune să optezi total instinctiv între doi oameni cu viziuni profund diferite vizavi de ce înseamnă „educația artistică“, o sintagmă la rîndul ei la fel de ambiguă și subiectivă. Trei ani de UNArte cu profesorul X sînt foarte diferiți de trei ani cu profesorul Y – vorbind cu colegii, poți să capeți impresia că parcurgeți facultăți diferite. Problema cu educația artistică e însăși această ambiguitate, fiindcă nu există o singură direcție și nu există o singură fundație pe care se poate construi așa-zisa „direcție“. Te izbești în repetate rînduri de contradicții și de conflicte între generații. Îți dai seama că valorile țin de cel care le urcă pe soclu, ceea ce într-un fel e liniștitor, un fel de confirmare că spațiul de joacă e atît cît vrei tu să ți-l faci. Pentru educația plastică academică, trecerea la sistemul Bologna a presupus că o mînă de oameni au trebuit să stabilească o ierarhie a informației și practicii artistice ce trebuie parcursă în trei, respectiv cinci ani, sistem reinterpretat de o altă mînă de oameni, oameni care oricum s-au format sub influența combinată a unui fost sistem educațional cu propria practică profesională și de viață, în ideea că după acești cinci ani iese o generație de „profesioniști“ într-o latură sau alta a artelor plastice. Este un concept pe atît de vag pe cît sună. Din cîte am înțeles, s-a dorit formarea unui sistem cu de toate pentru toți, din care fiecare își ia ce își dorește, ceea ce a rezultat într-un sistem în care nimeni nu e chiar mulțumit, dar în care există mereu spațiu de lucru și joacă. Celebra vorba a lui Sadoveanu „Din școala asta au ieșit tot atîția scriitori cîți au intrat“ e valabilă și aici, cu înlocuirea de rigoare a termenilor. Însă, revenind la conceptul de profesioniști și la cel de generație, sînt optimist, cu mențiunea că e loc de lucru, îndestulător de mult. Dacă ar fi să aleg cîteva cuvinte cu care mi-aș dori să-mi asociez generația, aș vrea să fie „bun-simț“, „profesionalism“ și „optimism“. Avem multe de dus în cîrcă: cinismul, oboseala, frustrarea părinților noștri, relicvele unui sistem muribund, un sistem care se zbate, același mecanism ruginit, ineficient. Am citit la un moment dat că am fi o „generație hibrid“, adică o generație la răscruce de vremuri. O sintagmă rece, dar într-un fel poetică. 

Ștefan Georgescu este desenator și masterand UNArte. S-a născut în 1993.

Foto: Geo Barcan