O istorie personală a Crăciunului

Publicat în Dilema Veche nr. 670 din 22-28 decembrie 2016
O istorie personală a Crăciunului jpeg

Crăciunurile bărbatului sînt de mai multe feluri. (Şi ale femeii, desigur, dar n-aş prea şti ce să scriu despre asta.) Ce-i drept, există o vîrstă de aur, cînd sexul – mă rog, genul – nu contează, cînd sîntem toţi copii şi-l aşteptăm pe Moş Crăciun, care există. Sau, în copilăria mea, pe Moş Gerilă. Sau, cel mai bine, pe amîndoi. Atunci e bine: primim cadouri şi, fie că sîntem în echipa albaştrilor sau în a rozaliilor, nu-i nevoie decît să spunem o poezie. Ba chiar putem scăpa şi fără asta, atunci se iartă orice.

Dar apoi creştem. Cresc. Gata, Crăciunul în familie nu mai e atît de fascinant. Am treburi de făcut, sparg lemne, car apă, nu mă ating de tort sau de prăjitură pînă la masa festivă – tîrziu, tîrziu de tot – şi nici Moş Crăciun nu mai există, e doar un vecin cu barbă de vată şi haine roşii. Şi iar cresc – şi deja vreau să fiu altundeva, la o discotecă, la o petrecere cu gaşca şi cu fete, multe fete, nu cu părinţii şi bunicii, cu poveştile lor plictisitoare, care mă fac să mă simt stingher.

Şi iar cresc. Am parte de două Crăciunuri triste, în care fac treburi de bărbaţi şi treburi de femei şi treburi stupide. Sînt în solda Republicii Socialiste România şi noi, militarii patriei, nu sărbătorim oficial Crăciunul. Avem un brad căruia i se zice, tot oficial, pom de Anul Nou, dar îl împodobim chinuit în ajunul Crăciunului. Spargem lemne, facem focuri, spălăm coridoare, curăţăm zăpada, gătim mîncare de cazan, iar în seara de Crăciun ne îmbătăm pulbere cu vin prost, adus pe furiş – cum ştiu toţi ofiţerii din unitate – din satul învecinat. Apoi vomităm în toaleta comună, pe care a doua zi, mahmuri, o curăţăm. Bărbaţi – am făcut două Crăciunuri de bărbaţi, lîngă un brad unde n-a venit nici măcar Moş Gerilă, căruia în armată, fiindcă era armată, îi spuneam batjocoritor „Moş Gherilă“ sau altfel, mai urît, dar n-o s-o scriu aici.

1989: Crăciun cu ochii lipiţi de ecrane, cele mai multe alb-negru, puţine color. L-au împuşcat pe Ceauşescu. A murit porcul. Ura! Colindători nu vin, toată lumea stă în faţa televizoarelor. Mă duc să sparg nişte lemne, aduc apă, mama găteşte. În încăperea mică e cald şi libertate.

Apoi vin, vreme de un deceniu, Crăciunurile indistincte, haotice, otova, ca şi viaţa mea din anii 1990. Singura certitudine e că alături de mine o am pe Alina. În general, n-avem brad, fiindcă stăm cu chirie. În general, nu facem mare lucru. Uneori mergem la mese în familie, alteori nu. Petreceri la prieteni, mai potolite ca în studenţie, cîteodată chiar plictisitoare. Parcă lipseşte ceva. La un moment dat, în Iaşi, avem un prim Crăciun cu brad: bradul nostru, numai al nostru. L-am primit cadou, dar l-am urcat voiniceşte pe scările blocului, pînă la etajul al patrulea, aşa cum fac bărbaţii, şi m-am simţit ca şi cum l-aş fi adus din pădure, după ce l-am doborît cu toporul şi l-am cărat în spinare prin nămeţi. Parcă se simte un iz de stabilitate: Alina găteşte, eu sînt ajutorul de bucătar cu mîini neîndemînatice, dar pot să curăţ cartofi, să umplu oale cu apă, să urmez indicaţii simple. E plăcută tihna asta în doi. Doar că la un moment dat o infuzează un soi de melancolie amestecată cu înfiorare: vara următoare emigrăm în America.

Unicul nostru Crăciun american a fost ca şi cum n-ar fi fost. Am muncit amîndoi pînă seara la magazinele unde eram angajaţi. Apoi am mers în vizită la un cuplu de prieteni plictisiţi şi am băut bere japoneză proastă. N-am vorbit prea multe. Nu ne-am bucurat. N-am simţit nimic.

A mai trecut un an. Ne-am întors în Timişoara cu un dor de ritual şi de stabilitate de care, în urmă cu vreun deceniu, aş fi rîs tinereşte şi batjocoritor. Seara de Crăciun o facem acasă, doar acasă, între noi. În fiecare an, în apartamentul nostru mic, înghesuit, plăcut, aducem un brad din piaţa din apropiere. Eu îl car în spate, fiindcă asta e o treabă de bărbat. De ales îl alege Alina, fiindcă se pricepe mai bine. În decembrie, la noi în sufragerie răsună colindele lui Ştefan Hruşcă, fiindcă aşa se face de Crăciun: se cîntă şi se ascultă colinde. Eu, mai organizat din fire, fac listele cu cumpărături şi apoi tîrăsc acasă plasele pline – e o treabă de bărbat. Alina găteşte, fiindcă ea o face bine, iar eu prost. Eu curăţ cartofi, duc gunoiul, spăl vase. Aş sparge şi lemne dacă ar fi nevoie, dar de-acum trăim urban. Aşteptăm colindători şi ne amărîm puţin atunci cînd nu vine nici unul, iar cînd vin, eu îi primesc în prag, fiindcă îndur mai bine jena copiilor mai măricei, care nu ştiu unde să se uite cînd cîntă, uşor îmbujoraţi de ruşine, în faţa uşii. Copii de oraş, deh!

Şi deodată îmi dau seama că ne-am împărţit rolurile cam cum făceau odinioară părinţii şi bunicii noştri. Cu cîteva zile înainte de Crăciun împodobim împreună bradul fixat într-un stativ improvizat: un samovar vechi de alamă cu un piedestal pătrăţos şi greu. Steaua argintie din vîrf o punem cu rîndul, cînd eu, cînd ea. Ne completăm. Ne uităm în jur şi zîmbim. E bine, e frumos. Dacă ar şi ninge un pic… Apoi între noi se insinuează o tristeţe potolită, o melancolie de Crăciun aproape bun. Ne uităm unul la altul – noi doi. Ne descurcăm. Doar noi doi. Alina zice că a văzut pe stradă un Moş Crăciun şi înţeleg. Noi n-avem de ce să-l chemăm. N-am avut.

Au mai trecut nişte ani: paisprezece. Din vară lucrurile s-au schimbat, deci se schimbă şi Crăciunul. E noapte, scriu şi mă gîndesc: săptămîna viitoare mergem să cumpărăm bradul. Toţi patru. Oare cum o să ne descurcăm cu landoul prin piaţă? Alina doarme în camera alăturată, cu Marina şi Ştefan alături. Micuţii se frămîntă în somn, au o perioadă grea: le ies dinţii. Peste un an sau mai degrabă doi o să vină şi Moş Crăciun. Şi cîte mai am de făcut! Mă apucă groaza. Şi bucuria. Las’ să mai crească Ştefan şi-l trimit pe el să aducă apă. Să spargă lemne. Sau ceva asemănător. Alina şi Marina or să facă sarmale, iar eu o să spăl în continuare vasele. Şi de undeva or să răsune colindele lui Hruşcă, care după o vreme o să-i plictisească pe micuţi. Parcă văd c-o să le placă mai mult Halloween-ul. 

Radu Pavel Gheo este scriitor.

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Motivul absurd pentru care o vânzătoare a refuzat doi tineri. „Poate credea că îl folosiți la orgii“
Doi tineri, unul de 25, iar celălalt de 21 de ani, susțin că o vânzătoare a refuzat să-i servească și le-a cerut să vină însoțiți de părinți, deși aveau actele și puteau să demonstreze că sunt majori. De fapt, ei nici măcar nu au cerut țigări, alcool sau alte produse destinate exclusiv adulților.
image
Prețul amețitor cu care se vinde un garaj din lemn în Brașov: „E inclusă și mașina în preț?"
Un anunț imobiliar din Brașov pentru vânzarea unui garaj din lemn a stârnit ironii din partea românilor. Garajul de 22 metri pătrați din lemn costă cât o garsonieră.
image
Ianis, sufocat de Hagi: cum un părinte, „orbit“ de subiectivism, a ajuns să facă țăndări imaginea băiatului său
Managerul Farului a mai creat un caz, deranjat că selecționerul nu i-a titularizat băiatul în amicalele cu Irlanda de Nord și Columbia. Episodul lungește lista derapajelor unui părinte care persistă în greșeala de a-și promova agresiv fiul, mărind și mai mult povara numelui pe umerii acestuia.

HIstoria.ro

image
Bătălia codurilor: Cum a fost câștigat al Doilea Război Mondial
Pe 18 ianuarie a.c., Agenția britanică de informații GCHQ (Government Communications Headquarters) a sărbătorit 80 de ani de când Colossus, primul computer din lume, a fost întrebuințat la descifrarea codurilor germane în cel de Al Doilea Război Mondial.
image
Cum percepea aristocrația britanică societatea românească de la 1914?
Fondatori ai influentului Comitet Balcanic de la Londra, frații Noel și Charles Buxton călătoresc prin Balcani, în toamna anului 1914, într-o misiune diplomatică neoficială, menită să atragă țările neutre din regiune de partea Antantei.
image
Istoricul Maurizio Serra: „A înțelege modul de funcționare a dictaturii ne ajută să o evităm” / INTERVIU
Publicată în limba franceză în 2021, biografia lui Mussolini scrisă de istoricul Maurizio Serra, membru al Academiei Franceze, a fost considerată un eveniment literar şi istoric.