Pe la începutul lui ianuarie, cînd nimic nu anunța că vom sta închiși în case vreo trei luni din cauza unui nenorocit de virus, am luat o pisică de pe stradă. Îmi plac pisicile, îmi sînt simpatice, însă nu-mi doream neapărat una, s-a întîmplat pur și simplu. „Ți-ai luat belea!” – mi-a zis taică-miu, care avusese experiențe multiple cu animale de companie. „O să vezi că nu mai poți pleca nicăieri... acum ești legată de pisică!” „O să găsim o soluție!”, i-am răspuns fără să-mi imaginez că perspectiva unei plecări undeva, oriunde, va deveni în curînd din ce în ce mai incertă și mai îndepărtată. De fapt, pisica a picat la fix. Rotiseria în curtea căreia se aciuiase și unde mai primea cîte ceva de mîncare s-a închis pe perioada pandemiei. Străzile urmau să devină pustii, iar pisica asta chiar nu e genul care să se descurce într-o lume „postapocaliptică”, fără oameni prin preajmă. E leneșă, cam grasă, nu pare să aibă instincte de vînător, nu știe să se ferească de potențiale pericole, habar n-am cum s-o fi descurcat ea de una singură pe stradă. Două luni mai tîrziu, mi-am dat seama că, în contextul pandemiei, e posibil să fi făcut mai mult decît doar să-i oferim găzduire într-un loc sigur, e posibil să-i fi salvat viața. Deși e o pisică dulce, lipicioasă, nu m-am obișnuit ușor cu ea – așa cum oamenii au niște tabieturi, pisicile și le au pe ale lor, e nevoie de ceva timp ca viețile noastre diferite să se armonizeze. Așadar, carantina a fost mai degrabă o perioadă de acomodare cu pisica și, pentru că am stat non-stop împreună, bot în bot, cum s-ar zice, am sfîrșit prin a ne îndrăgosti iremediabil de ea. Și ea de noi. La un moment dat, a făcut otită și ne-a scos din casă, cu declarație pe proprie răspundere, am dus-o la clinică și am avut „contacți” neașteptați din zona veterinară. Mi-am petrecut nopți lungi de insomnie fugărind-o prin casă în speranța că măcar una dintre noi o să obosească și o să adoarmă. I-am învățat pe de rost cele o sută de mieunături diferite, acum cunosc la perfecție limbajul pisicii, știu ce vrea, cînd vrea. Le-am dat dreptate celor care susțin că pisicile alungă boala, fricile, stresul. Primele zile cu soare ale primăverii ne-au găsit în mica noastră curte – eu, bînd cîte o bere, visînd la plimbări, călătorii, libertate, și pisica nevisînd probabil la nimic, era mulțumită cu ceea ce i se oferise și deja perfect adaptată vieții de interior, „prizonieratului”. Pe lîngă faptul că mi-a distras în permanență atenția de la toată povestea horror cu virusul, pisica asta mi-a schimbat perspectiva asupra unei vieți cu restricții. Fusese o pisică de stradă, liberă, fără program și fără stăpîn, obișnuită să hălăduiască pe garduri și acoperișuri, însă nu era deranjată ca dintr-odată să trăiască în 40 de metri pătrați, mereu găsea cîte ceva de făcut, nu se plictisea nici cu noi, nici cu ea însăși. Dacă ea acceptă cu seninătătate condițiile, eu de ce n-aș putea?
Cînd viața ta e total dată peste cap, cînd pe stradă trec mașini de poliție cu megafoane și ți se pare sinistru să auzi o voce necunoscută care îți ordonă să stai în casă, cînd banalele cumpărături săptămînale se transformă într-o aventură, te agăți de orice ca să n-o iei razna. Iar lucrurile obișnuite care aparțineau vieții tale de dinainte, cum ar fi citit, scris, filme, filozofie de doi lei pe teme date, chiar nu mai funcționează. Viața de acum e undeva suspendată, ai uneori sentimentul unei stări de avarie. Și atunci ai nevoie de o pisică. Așa cum ai nevoie de cel (cei) de lîngă tine, cu care împarți prizonieratul într-un alt mod decît înainte. Te organizezi de azi pe mîine, nu-ți mai faci planuri decît punctuale, totul e anulat sau amînat, la fel ca în anunțurile despre evenimente culturale pe care le primești pe e-mail. Dincolo de povestea cu pisica, am mai descoperit o modalitate de evadare – un joc online în care aveam libertate absolută. Am jucat ore și zile, descoperind o lume alternativă în care nu există boală și nici moarte, căci ai „poțiuni de viață” sau poți să reînvii oricînd, explorînd spații care nu există în realitate, conversîndu-mă cu alți jucători care la rîndul lor erau în carantină în Italia, în Germania, în Grecia. Acum am amintiri din lumea mea virtuală la fel de incredibile ca dintr-o lungă și exotică călătorie în viața reală. Și pentru că cei 40 de metri pătrați în care locuiesc în viața reală mi s-au părut mereu insuficienți, mi-am cumpărat chiar și o casă acolo, pe o insulă, în Auridon. Mai rămîne să mut cumva și pisica pentru ca totul să fie perfect.
