Uneori, pe plajă nu poți face plajă.

Vík í Mýrdal e un sătuc din sudul Islandei. Are 318 locuitori. Din cei 318 locuitori, probabil că nici unul nu s-a bronzat vreodată pe un șezlong pe plaja, de altfel celebră, aflată în vecinătatea satului.

Asta pentru că Reynisfjara – împreună cu cele două plaje vecine, Kirkjufjara și Dyrhólaey – este una dintre cele mai periculoase din lume. Anual, aici mor turiști înecați pentru un selfie, în timp ce țopăie fericiți printre zecile de semne și panouri de avertizare, care îți explică ce înseamnă așa-numitele „sneaker waves“ – valuri uriașe, care vin din senin și mătură totul în calea lor, apoi te tîrăsc înapoi înspre larg.

Am ajuns în Vik într-o după-amiază de iarnă, în luna ianuarie, cînd în Islanda se întunecă la ora 3 după-amiaza. Ploua cu găleata și vîntul bătea atît de tare și de zgomotos a doua zi dimineață, încît la ora 10, cînd trebuia să plecăm înspre plajă, abia reușeam să ne dăm jos din pat. E drept că era încă întuneric și sentimentul era același pe care îl ai cînd trebuie să te trezești la ora 5 într-o noapte geroasă de iarnă: de părăsire a unei scorburi calde și confortabile pentru a înfrunta viața, cu toate problemele și disconforturile ei.

Am ajuns la Reynisfjara chiar la răsărit. Cerul începuse să se lumineze și coloanele de bazalt care se înalță undeva în larg arătau aproape ca în legende, ca cei doi troli care se furișau din mare spre uscat și au fost prinși de răsărit și transformați în piatră. În lumina roz și stranie – engleza are minunatul cuvînt „eerie“ pentru astfel de momente –, aproape că le vezi mustățile cum tremură nemulțumite că n-au putut să-și ducă niciodată la capăt misiunea.

Pe plajă, vîntul bate atît de tare încît abia stai în picioare. Cu toate astea, pe stîn-cile din vecinătate, turiștii își fac liniștiți poze în bătaia valurilor. Nici o jumătate de oră mai tîrziu, elicopterele de salvare se aud peste zgomotul apei: o familie din Germania a fost prinsă de curenți și trasă în larg. Am aflat mai tîrziu că tatăl și cei doi copii se salvaseră. Mama, nu.

În Islanda, apa e, în toate formele ei, deopotrivă viața și moartea. Din valurile oceanului se hrănește toată populația insuliței (vreo trei sute de mii de oameni). Dar furtunile care, uneori, zboară mașinile de pe șosea, valurile imprevizibile, ploile, zăpezile și gheața care acoperă toată partea centrală a Islandei pot ucide – în aceeași măsură în care izvoarele geotermale hrănesc, producînd 65% la sută din necesarul de energie al țării, în timp ce hidroenergia contribuie cu încă 25%.

Pentru islandezi, raportarea la apă implică o doză serioasă de respect, provenit din secole întregi de coabitare cu clima nu tocmai prietenoasă de pe insula pe care trebuie să își ducă existența. Și, an de an, turiștii sosesc pe insulă și ignoră toate avertismentele localnicilor. Fac echilibristică pe stîncile de pe plaje și pe micile aisberguri din lagunele înghețate. Se apropie prea mult de gheizerele din care apa țîșnește la 50 de metri în aer, la 100 de grade Celsius. Urcă pe ghețari în pantaloni scurți și tricou, fără să realizeze că temperaturile prietenoase din zona Ring Road-ului (șoseaua care înconjoară insula) nu înseamnă că într-o excursie pe Vatnajökull – o calotă de gheață groasă de aproape un kilometru – o să te simți la fel de confortabil, mai ales dacă pleci la drum fără ghid și fără echipament, ca orice turist responsabil.

Întregul peisaj straniu al Islandei a fost, mai mult sau mai puțin, sculptat de apă. Din masivul stîncos care formează tot centrul insulei se scurg cascade spectaculoase, uriașe, cascade peste tot, care, în lumina nepămînteană a soarelui islandez de iarnă, niciodată la mai mult de două palme de orizont, arată cam cum mi-am imaginat mereu că ar arăta planeta Marte după cele cîteva secole de terraformare din romanele science-fiction scrise de Kim Stanley Robinson. De pe un continent modelat de forțe ceva mai puțin violente decît Islanda, totul îmi pare masiv, copleșitor.

Întotdeauna m-am întrebat de unde vine fascinația oamenilor pentru plaje. Ce anume ne atrage la marginea acelui infinit. J.G. Ballard, în The Drowned World, vedea marea ca pe un uter primordial, înspre care tindem inconștient, ca înspre o întoarcere în paradis. Și nicăieri nu simți mai clar treaba asta decît în Islanda, acolo unde plajele nu sînt plaje, și pe plajă nu faci plajă, acolo unde apa năvălește înspre tine din toate direcțiile, în toate stările de agregare, și unde omul e doar un observator atent, fără posibilitatea unor intervenții masive, care trebuie să trateze natura cu respect. Altfel moare. 

Ioana Epure e fotograf. De obicei o găseşti la Uncle Jeb Studio. Doar din cînd în cînd îşi pune pălăria de fotojurnalist, şi atunci nici ea nu ştie exact pe unde o mai poţi găsi.

Foto: Ioana Epure