Îmi aduc aminte: primele două ediții ale TIFF-ului le-am trăit citind catalogul și vorbind cu Cristi și cu Alex, care îmi povesteau ce și cum. În 2004 nu am mai rezistat, am luat un avion Roma-Cluj și m-am prezentat la fața locului. Între mine și Cluj a fost dragoste la prima vedere, pentru că în oraș totul are dimensiuni umane. Îmi aduc aminte fiecare hotel și fiecare cameră în care am stat, fiecare film care m-a dat peste cap, fiecare persoană cu care am vorbit, toate momentele împărtășite cu Alex, prietenul meu de o viață. La TIFF vin în fiecare an, pentru că nu mai pot evita acest lucru. La Cluj, lucru care nu mi se întîmplă nicăieri în lume, pașii se lipesc de străzi și mă poartă oriunde, iar numele cinematografelor sînt ca primele cuvinte pe care am învățat să le pronunț. Îmi plac petrecerile care încurajează consumul responsabil de bere Ursus și faptul că după vreo douăzeci de filme încep să visez subtitrat în engleză. La TIFF văd arta cinematografică pe care o ador, la un festival care a devenit imens și pe care îl iubesc încă de la început.

● Momente SuperlaTIFF: Plăcerea de a citi Aperitiff la micul dejun, mai ales la hotelul Agape, pe fundal de muzică sacră în versiune disco. Excursiile de la Mărișel, unde am cîntat cu oaspeții festivalului melodiile lui Fabrizio De Andrè. Petrecerile, la care am descoperit că dacă bei mai mult, dar iei apoi un Nurofen, a doua zi nu te doare capul. Discuțiile cu prietenele despre orice, uneori absurde, stil primele minute din Reservoir Dogs, conversația cu Todd Solondz la Diesel, unde am vorbit despre filmele lui și despre New York, după care mi-a dat un autograf în care a scris: „Aș vrea ca Dana să fie mai curajoasă“. Anul în care un regizor spaniol, al cărui film îmi plăcuse mult, a venit la hotel și mi-a adus flori. Un film care m-a devastat, Free Will de Matthias Glasner, ziua în care am revăzut-o la Cluj, după 26 de ani, pe Anda Onesa, o prietenă din copilărie, anul în care a luat Trofeul Sagrada Familia al lui Sebastian Campos, care, între timp, a devenit Sebastian Lelio și a cîștigat un Oscar, singura ediție în care a venit Laura de la Londra, iar Alex era fericit. Anii în care am văzut multe filme, dar mă obsedau mai ales cele pe care le pierdusem, ziua în care am fost cu doi prieteni la Grădina Botanică, pe urmele lui Alex, momentul în care Florin Piersic mi a spus „Săru’ mîna“, anul în care l-am cunoscut pe Michele Placido, care s-a îndrăgostit de Cluj și de Teatrul Național, ziua în care m-a copleșit La vida de los peces, cînd i s-a făcut milă regizorului Matias Bize și mi-a dat un DVD „ca să mai plîng și acasă la mine“.

● Despre filme: Cineva spunea că au fost descifrate toate secretele ADN-ului uman, dar încă nu se știe nimic despre reacția chimică secretă dintre spectator și film. La TIFF am văzut creații cinematografice care m-au învățat cum este viața și din care am înțeles că, oricît de înalt ar fi zidul pe care vrem să îl înălțăm, sîntem destinați să intrăm în contact unii cu alții. La Cluj am învățat să apreciez filmele islandeze. Am văzut pelicule care m-au bîntuit ca o fantasmă, filme izvor de energie la care am rîs nebunește și care au întărit pasiunea cinefilă care ne leagă pe toți susținătorii festivalului din Transilvania, povești despre incomunicabilitate, în care accesul la semnificație este obscur. Am trăit în lumi cu reguli rigide și cu mecanisme represive, am pătruns în filme care preferă cuvintele mai degrabă decît faptele, am văzut imagini care învăluie peisaje de disperare și indiferență, filme care au capacitatea de a denuda fizicitatea, povești în care conștiința durerii provocate împiedică viața așa cum era înainte și în care imaginea succesivă o șterge pe cea precedentă. Am văzut portrete de adolescenți cinici, trasate cu o sinceră participare, pelicule despre alienarea exclușilor și despre încercarea de a descoperi o sexualitate proprie, filme care nu se tem să se apropie de tragedie, despre elaborarea doliului, despre oameni care așteaptă să fie loviți de durerea pe care nu reușesc să o simtă, povești cu familii disfuncționale în care lucrurile nespuse cîntăresc mai mult decît cele mărturisite, despre vieți consacrate unor cauze greșite, în care este de neimaginat cantitatea de Rău pe care trebuie să o accepți pentru a obține Binele. Filme despre pudoarea sentimentelor, despre dragostea respinsă, dar visată, despre eleganța nefericirii, despre timpul care nu trece, ci se acumulează, pentru că viața este scurtă, dar zilele sînt infinit de lungi.

Metamorfoze la TIFF: Îmi aduc aminte anul în care era în juriu Shaila Rubin, casting director de la Roma, care a venit la Cluj cu o geantă plină de medicamente și a plecat cu o valiză cu sticle de țuică. Și îmi aduc aminte anul în care am avut onoarea să fiu în juriu la Zilele Filmului Românesc, cu Daniela (Mexic) și Nadia (Franța), care în primele zile era deosebit de profesională, iar în ultima noapte dansa pe străzi, abia am reușit să o convingem să se ducă la hotel să-și ia valiza. Lumea ajunge la TIFF disciplinată și pleacă veselă peste măsură, pentru că la Cluj toți se simt acasă. 

Dana Enulescu este critic de film și trăiește la Roma.

Foto: Nicu Cherciu