Diminețile vin odată cu sunetul alarmei. După închiderea aplicației, înainte de a sări din pat, ne trezim verificînd telefonul, trecem de la citirea mesajelor primite peste noapte la ultimele știri, lucruri pe care le înțelegem pe jumătate, încă adormiți. La cafea, reluăm o parte din proces, citim în tihnă articolele care ne-au atras atenția, răspundem la mesaje, apreciem, comentăm și împărtășim postările prietenilor noștri de pe Facebook, Twitter, Instagram ș.a.m.d. Ne planificăm ziua fie prin instrumente online, fie offline. Ne umplem termosul cu cafea și ne punem în rucsacuri sau genți toate celelalte obiectele care ne sînt indispensabile – laptopul, agenda, cartea pentru drumuri, căștile, hainele, pixurile, țigările... Pornim spre birou în mașina personală, un membru important al familiei. Ne întoarcem de la serviciu și ne relaxăm urmărind filme exclusiv pe ecranul plat de x centrimetri.

Petrecem fiecare zi alături de zeci de obiecte. Ținem la ele, le aranjăm întotdeauna astfel încît să le putem accesa ușor, le folosim într-o anumită ordine și cu scopuri precise. Fără obiectele acestea nu ne-am imagina viața. Sau, în orice caz, ea ar arăta cu totul altfel. Interacțiunile noastre cu obiectele devin micile noastre obsesii cotidiene. Că ne place sau nu, sîntem dependenți de obiecte. Și ele ne influențează și modul de a ne raporta la ceilalți.

În 2002, Ioana Popescu scria în volumul Foloasele privirii. Unsprezece încercări de etnologie alternativă (Paideia, p. 65) că „pentru oamenii oraşului şi ai culturii moderne, obiectele aparţin zonei neînsufleţitului, sînt prezenţe pasive, manipulabile oricînd şi oricum, făcute să servească şi, mai ales, să fie mereu înlocuite. În societatea actuală de consum obiectul este destinat folosinţei pe o perioadă scurtă, pînă ce va fi înlocuit, în perfectă stare de funcţionare, de către un altul – mai adaptat lumii contemporane, producător de plus de comoditate şi minus de efort”. Într-adevăr, multe obiecte sînt destinate confortului nostru și, atunci cînd vine vremea (a se citi „cînd apare un produs mai bun”), le înlocuim fără nici o strîngere de inimă. Trăim doar în secolul XXI, cel dominat de tehnologie și consumism. Dar nu toate obiectele sînt produse, pe unele le învestim cu suflet, le promovăm la rang de extensii ale noastre, le întrebuințăm cu grijă, le personalizăm, le dăm o identitate pe gustul nostru. Povestim despre ele – uneori, mai mult decît despre orice/oricine altceva/altcineva.

Amintiți-vă de momentele în care v-ați uitat iPhone-ul acasă. Sau de cele în care v-a fost subtilizat în metrou. Nu-i așa că ați avut o senzație de goliciune la gîndul că cineva s-a uitat prin mobilul dumneavoastră? Ori, poate, ați resimțit o angoasă care v-a blocat întreaga zi? Gîndiți-vă acum și la cît de supărați sînteți cînd cineva vă „invadează” biroul și vi-l lasă într-o completă dezordine. Productivitatea scade, frustrarea crește. V-ați pierdut cartea favorită? Debusolare. V-a fost ridicat automobilul personal? Derută. A murit, pe cîmpul de bătălie, laptopul? Priveghi, nimic nu va mai fi la fel. V-ați scăpat agenda într-o baltă? Tristețe, este de neînlocuit.

Sigur, trecem peste toate acestea, nu rămîne nimeni încrîncenat, însă obsesiile și modul în care interacționăm cu aceste obiecte apropiate de noi se transferă în obiectele recuperate, regăsite, achiziționate. Obiceiurile sînt foarte greu de schimbat, mai ales atunci cînd ele par să ne satisfacă cele mai rîvnite nevoi.

Cred cu tărie că legătura noastră cu obiectele nu s-a pierdut, ci s-a transformat. Abia de aici începe discuția. Terenul este generos și se cere sondat de specialiști, în profunzime. Iar concluziile vor fi, nu am nici o îndoială, interesante.

Pînă una, alta, voi ce mici obsesii legate de obiecte aveți? Ce simțiți că vă definește în interacțiunea cu acestea?

Eli Bădică este jurnalistă, coordonator bookaholic.ro.

Foto: wikimedia commons